Skip to content

Pentru început, aș dori să vă povestesc două întâmplări, foarte diferite și în același timp foarte asemănătoare. Prima este legată de fiul meu. În urmă cu câțiva ani, el având atunci vreo 7, ne pregăteam să mergem la niște prieteni, la Timișoara. Pe vremea aceea, fiul meu era foarte atașat de aceștia și aștepta cu maximă nerăbdare plecarea. S-a întâmplat însă să răcească foarte tare în acea perioadă și, chiar în ziua dinaintea plecării, a dezvoltat o tuse spastică și chinuitoare, practic, aproape neîntreruptă. În acea seară, am anulat plecarea și am făcut o programare la medic pentru a doua zi. După ce i-am spus, s-a retras în camera lui și – spre marea noastră surprindere – după foarte puțin timp, s-a făcut liniște. Tusea a încetat. Și a rămas așa până dimineața. Pe tot parcursul nopții a mai tușit doar extrem de puțin, de câteva ori, cu expectorație. Și a dormit liniștit până dimineața. Astfel că dimineața am prins curaj, am anulat programarea la medic și am plecat. Totul a decurs foarte bine și până când ne-am întors trecuse și răceala, cu totul. Între timp, la un moment dat am discutat cu el despre „miracolul“ care se întâmplase și l-am întrebat dacă știa „cum făcuse asta“. Spre și mai marea mea surprindere, a început să povestească, pe tonul cel mai firesc cu putință, cum că problema fusese generată de faptul că „înăuntru erau niște lacuri ce secaseră“ și că a trebuit să organizeze o misiune pentru reumplerea lacurilor. Mi-a mai povestit și despre eroii misiunii (personaje din filmele și desenele animate pe care obișnuia să le urmărească pe atunci). A fost o fantezie cu totul spontană, o veritabilă „misiune de vindecare“ generată de… o înțelepciune interioară naturală, căreia, în limbajul obișnuit legat de hipnoză (și nu numai), îi spunem “înțelepciune a Inconștientului“. (O să vă mai spun și că acel gen de tuse nici nu s-a mai repetat vreodată de atunci, deși înainte mai avuseserăm problema aceasta.)

Primii care au utilizat și studiat în mod sistematic astfel de tehnici au fost O. Carl Simonton și Stephanie Matthews-Simonton, care au lucrat cu bolnavi diagnosticați cu cancer în stadii avansate și au arătat efectul lor benefic, inclusiv asupra timpului de supraviețuire sau asupra durerii. Băiatul meu nu avusese cunoștință despre toate aceste lucruri; pur și simplu, a găsit spontan modalitatea de a-și administra niște sugestii foarte eficiente de autovindecare!

A doua poveste provine chiar din arhivele hipnozei. Undeva, pe la sfârșitul anilor 1800 și începuturile anilor 1900, la Viena, Sigmund Freud și Josef Breuer descopereau și studiau hipnoza și, odată cu ea, procesele inconștiente (a se înțelege „neconștientizate“, cu alte cuvinte care funcționează „implicit“ sau „automat“).

Și se povestește că, în grupul studenților și rezidenților cu care lucrau cei doi, se afla un tânăr doctor care, dorind să exploreze până unde se întind efectele hipnozei, i-a administrat unei paciente aflate sub hipnoză o sugestie post-hipnotică (menită să își facă efectul după încheierea ședinței), în condițiile amneziei pacientei față de sugestia în cauză (după încheierea ședinței, pacienta nu își amintește sugestia administrată). Această sugestie instruia pacienta să se prezinte la domiciliul doctorului a doua zi, la o anumită oră. Se pare că, a doua zi, pacienta s-a pregătit să „iasă“, fără a avea un obiectiv specific, conștient, însă cu puțin timp înainte de plecare, i s-a făcut rău și nu a mai putut ieși. Ulterior, pacienta a fost hipnotizată din nou și s-a descoperit ce se întâmplase, iar tânărului doctor care inițiase acest experiment (și care a recunoscut totul) i s-au administrat represaliile cuvenite pentru nerespectarea deontologiei.

Dincolo de dezaprobarea pe care o putem simți față de comportamentul doctorului, această întâmplare a fost destul de mult citată în literatura despre hipnoză, tocmai pentru că ilustrează foarte bine două lucruri: primul e faptul că, pe lângă acțiunile noastre motivate și susținute în mod conștient, există și acțiuni coordonate de un alt set de motive (cele inconștiente) – respectiv, că persoana, chiar aflată într-o stare de hipnoză profundă, nu se va supune unor sugestii care nu corespund valorilor sale, cu alte cuvinte, unor sugestii cu care în mod normal nu ar fi de acord. Iată, chiar nefiind conștientă de sugestia primită, ceea ce numim „Inconștientul“ pacientei a găsit o soluție de compromis, în acord cu motivațiile ei cele mai reprezentative: „a încercat să corespundă solicitării“ (din teama că l-ar fi putut supăra pe doctor), însă „nu a putut“, făcându-i-se rău (în sinea ei, nefiind de acord cu o astfel de propunere, starea de rău a fost un impediment socialmente acceptabil, în general, cel puțin).

Și ar mai fi un lucru: dacă în prima întâmplare relatată am văzut cum acest „Inconștient“ a ajutat la o vindecare, în al doilea exemplu el a protejat interesele persoanei, cu prețul unei stări de rău (la care trebuie să ne gândim ca la o stare de rău cât se poate de veritabilă). Iar acesta este un aspect foarte important, fiindcă în viața de zi cu zi putem avea experiența unor acte și mecanisme ce par sau chiar sunt de domeniul autosabotării, în sensul în care – fără a înțelege de ce și chiar având scopuri și valori foarte clare în minte – putem constata că „ceva“ pare să ne împiedice, chiar cu încăpățânare, în atingerea lor sau măcar în progresul nostru în direcția aleasă. Și de cele mai multe ori (spun așa doar ca să evit absolutizarea prin rigidul „întotdeauna“), dacă vom reuși să accesăm motivele inconștiente ce stau la baza acestor obstacole, vom descoperi că ele s-au construit pe intenția de a proteja ceva cu adevărat foarte valoros pentru noi, dar pentru care, în primul rând tocmai pentru că nu suntem conștienți de aceste mecanisme, nu am avut posibilitatea de a căuta alte strategii mai potrivite.

Aducând toate acestea la suprafața conștiinței, avem oportunitatea unei perspective mai integrate și, de aici, putem căuta soluții mai în acord cu lucrurile importante pentru noi. De multe ori, vom descoperi că aceste mecanisme automate, inconștiente, s-au format undeva în perioada copilăriei mai mult sau mai puțin timpurii, când resursele noastre de a face față unor situații în care nu am beneficiat de susținerea necesară din exterior erau mult mai limitate. (De exemplu, în a doua întâmplare relatată mai sus, dificultatea de a refuza deschis o cerere din partea cuiva cu o poziție de autoritate și soluționarea eludării ei prin boală pot reprezenta un mecanism format în copilărie, în condițiile în care copilul nu a fost încurajat înspre asumarea deschisă și sinceră a propriei poziții, fiind pedepsit, fizic sau emoțional, inclusiv prin retragerea bunăvoinței sau a dragostei celor de care depinde, dacă nu se conformează.)

În astfel de cazuri, reușind să înțelegem aceste procese, vom putea găsi soluții mult mai adaptive pentru situațiile din prezent, tocmai datorită faptului că, în general, resursele noastre actuale (fizice, emoționale, sociale, financiare etc.) sunt incomparabil mai bogate decât acelea din trecut. În copilărie, supraviețuirea noastră fizică și emoțională depindea de adaptarea noastră la acel mediu în care am crescut și asupra căruia am avut, în general, prea puțin control. De aceea, este firesc ca această supraviețuire să fie scopul primar al organismului. Adulți fiind însă, în general nu mai suntem atât de dependenți, în niciun fel, de un mediu sau altul, având posibilitatea de a opera schimbări – fie în interior (într-o relație sănătoasă, exprimându-ne deschis nevoile, de exemplu), fie schimbând mediul (căutând alte relații, alt loc de muncă etc., dacă nu găsim un numitor comun suficient de bun).

℗PUBLICITATE



În alte situații în care descoperim că „ceva din interior“ se interpune între noi și scopurile noastre sau între noi și „viața pe care ne-o dorim“, pur și simplu, avem de-a face doar cu faptul că nu am fost suficient de prezenți, de conștienți de noi înșine, de interacțiunea noastră cu exteriorul, din perspectiva a tot ceea ce ne dorim să atingem. Ca și când atenția, asemeni câinelui cu care ne plimbăm, a fost brusc sedusă, fie de ceva plăcut (cum ar fi un os atrăgător), fie, dimpotrivă, de ceva care i-a provocat teamă (de exemplu, un câine mai mare). Și atunci, ne trage după ea și ne trezim că am ajuns în altă parte decât ne-am propus, dacă nu am fost „pe fază“. În astfel de situații, poate fi suficientă doar o redirecționare mai „superficială“ a atenției, ce nu implică neapărat ajutorul unui specialist.

Deci, până acum, am spus despre hipnoză că este despre „inconștient“ și despre „atenție“. Și am mai spus ceva: că poate fi „spontană“ și „auto-administrată“, ca în povestea pe care v-am relatat-o la început, despre fiul meu care s-a vindecat singur la 7 ani; sau poate fi „hetero-administrată“, în general, într-un context terapeutic sau de dezvoltare personală.

În legătură cu acest context, vă transmit o idee care nu este deloc originală – am preluat-o și eu, la rândul meu, de la maeștri: nu putem hipnotiza sau vindeca pe nimeni (în afara propriei persoane). Ne putem ajuta semenii să se auto-hipnotizeze, să se vindece pe ei înșiși. Dacă ne gândim la hipnoză ca la un proces, atunci este un proces natural, un mod de a comunica cu „inconștientul“ astfel încât să mobilizăm unele resurse ori să inhibăm alte procese sau mecanisme.

Referindu-se la starea de hipnoză (ca rezultat al procesului de „hipnotizare“), Ernest Rossi spunea că ea este o stare naturală, cotidiană, ce apare în momentele când suntem în contact cu conștiința noastră interioară – sursă a unor intuiții profunde și a creativității – dar și în unele momente de deschidere mai accentuată către influențe externe. Putem învăța să controlăm această resursă naturală în așa fel încât să profităm cât mai mult de ea în folosul nostru, în funcție de ceea ce urmărim. Cursurile de hipnoterapie ne învață cum să facem asta: cum să oferim acei stimuli, mesajele cu cele mai mari șanse de a direcționa procesele inconștiente, în așa fel încât să înaintăm mai eficient către ceea ce ne dorim. (Asta este, desigur, în egală măsură, valabil atât pentru hetero-hipnoză, cât și pentru auto-hipnoză.)

Și dacă, după toate astea, vă mai întrebați, Dar, totuși, ce este, până la urmă, Inconștientul???, voi da o fugă la descrierea lui Milton Erickson: „Mintea inconștientă este făcută din toate experiențele de învățare acumulate pe parcursul vieții, dintre care multe au fost uitate, dar totuși te ajută în funcționarea automată. De fapt, mare parte din comportamentul tău este generat de funcționarea automată a acestor amintiri uitate.

(Chiar scriind aceste rânduri, nu mă pot împiedica să constat cum m-a ajutat Inconștientul: când am început să scriu, nu mi-a fost foarte clar de ce aleg tocmai acele două istorisiri. Observ că m-au ajutat să vă ilustrez destul de bine cele mai importante lucruri pe care am dorit să vi le transmit, legat de hipnoză.)

Dacă sunteți interesați de hipnoză, veți citi despre hipnoză și bine veți face! Veți descoperi multe definiții și teorii ale hipnozei. Ultima definiție (în vigoare) – emisă de Asociația Psihologilor Americani (APA, unul dintre cele mai de încredere repere, dacă ne dorim actualitate științifică), Divizia 30, Societatea pentru Hipnoză Psihologică – a fost elaborată în 2014 și sună în felul următor: „Hipnoza este o stare a conștiinței ce implică focalizarea atenției și reducerea conștiinței periferice, caracterizată printr-o capacitate crescută de răspuns la sugestii“; iar hipnoterapia reprezintă „utilizarea hipnozei în tratamentul unei tulburări sau probleme medicale sau psihologice“.

Întorcându-mă la Milton Erickson, amintesc că el spune așa: „Sunt multe lucruri pe care le știi, dar nu știi că le știi, iar când vei ști ceea ce nu știi că știi, vei ști și că te vei schimba“ (a se citi „te vei vindeca“, „te vei dezvolta“). Iar tehnica practică sau teoria ce stă la baza hipnozei nu are importanță, atât timp cât te învață asta. O hipnoză „bună“ te va întoarce către tine însuți și vei simți că te ajută să construiești „cea mai bună versiune a vieții tale“, în care să-și găsească locul „lucrurile“ cele mai dragi ție. Și să poată înflori.

Dr. Krisztina G. Szabó este psihoterapeut, formator și supervizor în cadrul Asociației Române de Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană (ARHTE), cu specializări și în Psihoterapia Centrată pe Persoană (focusing) și în Terapia prin Acceptare și Angajament (ACT). În prezent, desfășoară activități de formare în hipnoză clinică și terapie ericksoniană în cadrul ARHTE, precum și de formare continuă, și lucrează ca psihoterapeut în practică privată în cadrul Centrului PsiFocus (psifocus.ro).

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0