Skip to content

Vorbim din ce in ce mai mult despre creier. Multe dintre informații, însă, se bazează mai degrabă pe concepții proprii și pe mituri urbane decât pe date științifice. Cea mai „vândută“ astfel de idee este aceea conform căreia ne folosim doar 10% din capacitatea creierului. Nimic mai fals! În orice moment al stării de veghe, pentru a ne putea integra în mediu, avem nevoie să activăm un minim de 70% din suprafața corticală – arii senzoriale, arii de asociație, arii responsabile de luarea deciziilor în funcție de stimulii din mediu, arii motorii – toate acestea trebuie să conlucreze pentru ca noi să putem supraviețui. Ce vedem în imaginile minunate de RMN funcțional, reprezintă, de-obicei, o mediere a semnalului, un soi de diferență între nivelurile de activitate din diverse arii față de zona interpretată.

Cu ce ne ajută aceste informații, vă veți întreba. E drept, nu cu foarte mult, dacă nu suntem neuroscientiști. Poate doar, în ceea ce privește scepticismul cu care vom privi unele povești SF.

Există, însă, o serie de informații legate de activitatea și conectivitatea corticală care pot să fie de ajutor în managementul situațiilor dificile din viața noastră. Un exemplu este acela al emoției de teamă. Teama este una dintre cele 6 emoții primare (bucurie, tristețe, furie, teamă, dezgust și surpriză), iar din punct de vedere filogenetic, este, cel mai probabil, prima „emoție“ apărută. Aceasta se traduce prin activarea axului hipotalamo-hipofizo-suprarenalian în vederea unei reacții rapide în caz de pericol. Practic, în fața unui factor amenințător, crește secreția anumitor hormoni, printre care catecolaminele și cortizolul. Scopul este de a accelera metabolismul muscular în vederea unui răspuns adecvat față de potențialul agresor. Cele trei răspunsuri posibile sunt fugă, luptă sau îngheț. Pe vremea când eram oameni de peșteră și trebuia să reacționăm cât mai rapid în fața tigrului cu colți pentru a rămâne în viață, acest mecanism era unul tare util. De fapt, el rămâne un mecanism vital în toate situațiile critice, iar prin această sintagmă mă refer la cele care amenință integritatea corporală.

Totuși, senzația de frică apare adesea în viața noastră, fără legătură cu ceva atât de periculos. Mai mult decât atât, de multe ori, frica este cea care se ascunde în spatele furiei. Furia poate fi chiar varianta de răspuns de luptă.

Acest mecanism mai poartă numele de activare simpatică și, așa cum am menționat anterior, are un rol crucial în supraviețuire. Înaintea procesării corticale superioare, era și singurul mod de activare a acestuia. Astăzi, însă, datorită dezvoltării corticale, sistemul nerovs simpatic se activează nu doar în fața agresorilor cu potențial lezional mare, ci și în prezența oricărui gând care ne sperie. Dacă ne oprim o secundă să ne gândim la ultima dată când am fost furioși, sau când ne-a fost teamă de ceva, este foarte posibil să ne dăm seama că am reacționat disproporționat față de situația dată. Care ar fi soluția de a evita astfel de situații? În primul rând, trebuie să putem identifica activarea simpatică. Aceasta se asociază, la cei mai mulți dintre noi, cu creșterea frecvenței respiratorii și cardiace, cu senzația de căldură în membre, cu tensiunea musculară, transpirația palmelor și uscăciunea gurii. În cazul în care nu suntem într-o situație cu adevărat periculoasă, acesta este momentul în care ar trebui să încercăm să ne relaxăm (respirând adânc, mișcându-ne degetele de la picioare, încordând abdomenul). Tehnicile de relaxare implică două mecanisme importante: în primul rând, conștientizarea emoției și procesarea cognitivă a situației, iar în al doilea rând, activarea parasimpatică. Sistemul nervos parasimpatic este responsabil de starea de relaxare a organismului, în absența amenințărilor.

℗PUBLICITATE



Fiecare dintre noi decide ce îl stresează, la un nivel mai mult sau mai puțin conștient

Practic, este posibil să controlăm răspunsul în fața stresului. Mai mult decât atât, prin procesare cognitivă, putem redefini conceptul de stres. Fiecare dintre noi decide ce îl stresează, la un nivel mai mult sau mai puțin conștient. Activarea sistemului nervos simpatic este, așa cum am spus, cauzată de factori amenințători de viață. În viața cotidiană actuală, ne întâlnim rareori, din fericire, cu astfel de factori. De ce ne stresăm atât de tare pentru atât de multe lucruri, atunci? Ei, bine, se pare că aici Freud a avut dreptate – din cauza evenimentelor din mica copilărie. Ne stresează/sperie/înfurie situațiile similare cu ceva ce ne-a lipsit în mica copilărie, în etapele primare de formare a rețelelor neuronale din creierul nostru. Dacă observăm care sunt situațiile la vârsta de adult, le putem conceptualiza și putem elimina respectivul stresor, dar aceasta este o discuție pentru altă dată.

Am menționat anterior despre rețele neuronale. În creierul nostru se găsesc aproximativ 100 de miliarde de neuroni și mult mai multe celule gliale. Totuși, numărul de celule este mai puțin important decât conexiunile dintre ele. Neuronii comunică între ei prin legături numite sinapse. Aici se găsesc niște structuri speciale, receptorii sinaptici, a căror „legare“ induce anumite răspunsuri neuronale. Receptorii se pot lega de neurotransmițători – substanțe care induc diferite răspunsuri neuronale. În practică, medicamentele acționează la nivelul receptorilor și neurostransmițătorilor, iar comportamentul individului este cel care modelează rețelele neuronale. În fapt, repetiția chiar este mama învățăturii. Sinapsele se crează și se pierd în funcție de necesități.

capacitatea de învățare nu scade. Doar procentul de noutate se modifică

O altă poveste interesantă despre creier este legată de cât și cum putem învăța – auzim că avem o capacitate mai mare de învățare cât suntem mici? Că până la 10 ani creierul poate învăța, apoi pierdem treptat acest atribut? Studiile în domeniu au arătat că lucrurile sunt departe de a fi așa. Este foarte adevărat că dimensiunea informațiilor acumulate în primii 4 ani de viață este enormă, dacă o raportăm la momentul inițial. Dar capacitatea de învățare nu scade. Doar procentul de noutate se modifică. Se pare că capacitatea de învățare atinge maximul undeva în jurul vârstei de 28 de ani, rămânând apoi constantă până în jurul vârstei de 55 de ani, după care începe să scadă lent, din cauza îmbătrânirii fiziologice. Așadar, nu e niciodată prea târziu să învățăm ceva nou! Motivația este cea care joacă rolul cheie în acest proces.

Creierul nostru este atât de plastic, încât evenimentele trecute stocate în memorie se modifică în funcție de schimbările pe care le suferă orice element implicat în acele evenimente. Spre exemplu, dacă cineva își schimbă tunsoarea sau culoarea părului, după un timp nu vom mai putea vizualiza în mintea noastră cum arăta înainte de schimbarea de aspect. Mai mult decât atât, procesul este atât de rapid, încât schimbările minore cotidiene trec nesesizate. Astfel, avem senzația că persoanele pe care le vedem zilnic nu își modifică aspectul în timp. Acesta este tot un mecanism adaptativ, care are rolul de a ne menține cât mai informați cu privire la ce se întâmplă în prezent în jurul nostru, fără a necesita o procesare corticală extensivă.

Ultimii douăzeci de ani au adus o adevărată revoluție în domeniul neuroștiințelor, astfel încât exemplele enumerate mai sus au doar rolul de a vă trezi curiozitatea în domeniu. Este o arie fascinantă, al cărui studiu ne ajută în fiecare zi să înțelegem din ce în ce mai bine cum funcționăm, ca să ne putem optimiza comportamentul, gândurile și emoțiile în raport cu ceilalți dar, mai ales, în raport cu noi înșine.

Liana Kobylinska, este rezident în psihiatrie pediatrică, psihoterapeut de familie și asistent universitar în cadrul disciplinei de Fiziologie și Neuroștiințe Fundamentale, la UMF Carol Davila, unde își desfășoară și studiile doctorale.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0