Skip to content

Mulți dintre noi au dificultăți în a le spune „nu” altora. Chiar și aceia care au exersat destul de mult comunicarea asertivă, tot mai au momente în care, atunci când trebuie să refuze ceva sau pe cineva anume, se trezesc că în mod automat spun „da”, când de fapt ceea ce gândeau sau și-ar fi dorit să spună era „nu”. Şi, da, mărturisesc, că și eu mă regăsesc în astfel de situații, (încă) deseori.

Pe de altă parte, câteodată, să spunem „da” unor sarcini – pe care nu vrem să le facem din teama că nu vom şti cum să le facem sau că nu le-am face suficient de bine sau că ne-ar expune într-un mod care ne-ar scoate din zona de confort – poate fi benefic. Am învățat, e drept că în timp, că poate fi de bun augur în cele din urmă să spun „da” când îmi vine să spun „nu”, pentru că această provocare poate fi un punct de dezvoltare pentru mine. Astăzi știu că doar așa învăţăm ceva sau facem ceva din ce în ce mai bine, doar dacă exersăm, dacă ne expunem riscului de a încerca ceva nou. De multe ori, ne putem liniști anxietatea și teama în fața a ceva nou, dacă facem pe dos față de cum ne-ar fi confortabil sau familiar.

Dar acum vreau să vorbesc despre acele situații în care cineva ne cere ceva care este un inconvenient real pentru noi sau atunci când deja suntem supraîncărcați de sarcini și responsabilități și, din neputința de a refuza, acceptăm să îndeplinim încă o cerere. Ceea ce se întâmplă în astfel de situații este că, dacă spunem „da” atunci când cu adevărat am fi vrut să spunem „nu”, emoții precum furia, frustrarea, dezamăgirea pot apărea îndreptate către persoana căreia i-am răspuns pozitiv, chiar dacă persoana respectivă nu a făcut practic nimic greșit. De asemenea, aceleași emoții le putem îndrepta și către noi înșine, iar dacă ne asumăm că facem mai mult decât putem duce, putem deveni și foarte stresați. Pe termen lung, acest aspect ne poate afecta stima de sine și poate duce către depresie și anxietate. Desigur, există și situații în care unii dintre noi chiar spun „nu”, dar o fac într-o manieră agresivă, lipsită de respect și considerație față de cealaltă persoană. Efectul acestui mod de a comunica este că, în timp, interlocutorii ajung să nu ne mai aprecieze și să aibă resentimente față de noi – și, astfel, vom pierde relații importante.

Când suntem mici, suntem asertivi

Când suntem copii mici, nu avem nicio dificultate să spunem „nu”. Toți părinţii ştiu că, în jurul vârstei de 2-3 ani, cuvântul preferat al unui copil e „nu”. Este o etapă firească de dezvoltare în copilărie. Și cei mai mulți dintre părinți se luptă din greu cu această încăpățânare a celui mic, care îl ține strâns în brațe pe „nu”. Și duc multă muncă de lămurire pentru a-l transforma pe „nu” în „da”. Deşi știu că adesea „nu”-ul copiilor lor poate fi frustrant pentru părinți, le recomand să-l prețuiască și să încerce să-l respecte, atunci când acest lucru nu parvine sănătății și integrității copilului, deoarece reprezintă modul lor asertiv de a-și afirma dreptul de a refuza și de a se exprima în acord cu nevoia lor.

Teoria spune că, la început, cu toții venim pe lume cu un grad ridicat de asertivitate. Adică avem înnăscut un mod de comunicare prin care ne exprimăm propriile nevoi și drepturi și, în același timp, suntem dispuși a ne regla aceste nevoi în funcție de felul în care ele sunt împlinite.

Pe măsură ce creștem, învățăm să ne ajustăm comportamentul și răspunsul, pentru a ne conforma cerințelor și răspunsurilor celor din jur – la început, ale adulților semnificativi din familie, ulterior, ale prietenilor, colegilor, profesorilor etc. Și astfel, din interacțiunea cu ceilalți învățăm și exersăm un anume stil de comunicare. Dacă ar fi să privim comunicarea ca pe un continuum, la un capăt s-ar afla modul pasiv de a comunica (atunci când propriile mele drepturi și nevoi nu contează), iar la celălalt capăt s-ar afla modul agresiv de a comunica (atunci când doar nevoile mele contează). De exemplu, dacă în familie modelul de interacțiune în situații de conflict este bazat pe țipete și pe agresivitate, este foarte probabil să preluăm acest model de comunicare. Sau, dacă mesajul constant pe care îl primim este că întotdeauna trebuie să-i mulțumim pe alții mai întâi, poate fi dificil să mai acordăm credit și propriilor nevoi. Pe de altă parte, dacă în primii ani de viață exprimarea emoțiilor negative ne-a fost refuzată, ignorată sau ridiculizată, ne deprindem să ascundem sau să ne reprimăm acest tip de emoții.

℗PUBLICITATE



Așadar, în copilărie și adolescență învățăm să ne adaptăm comportamentul în funcție de mediu: dacă am fost inițial asertivi în fața unor părinți sau prieteni agresivi și asta ne-a creat probleme, învățăm să ne ferim „din bătaia puștii” și putem să devenim pasivi. Sau învățăm să fim la rândul nostru agresivi, pentru a supraviețui. De cele mai multe ori, avem de-a face cu un lanț al slăbiciunilor, pentru că membrii familiei de la care am învățat un astfel de comportament, la rândul lor, l-au învățat de la cineva din familia sau mediul lor.

De ce ne este greu să spunem „nu

Avem dificultăți în a spune „nu” deoarece avem o mulțime de credințe legate de imposibilitatea de a refuza pe cineva. Asemenea credințe sunt disfuncționale, adică nu ne sunt de ajutor. De exemplu: „Să refuzi pe cineva este nepoliticos și egoist” sau „Dacă spui «nu» cuiva, îl vei face pe celălalt să se simtă respins”; „Dacă îi spun «nu», acea persoană nu mă va mai plăcea”; „Nevoile altora sunt mai importante decât ale mele”; „Întotdeauna ar trebui să-i mulţumesc pe alții și să fiu de ajutor”.

Aceste gânduri care nu ne ajută sunt doar opinii pe care, la un moment dat în viață, le-am învățat. Ele nu sunt aspecte obiective ale realității. Fiecare dintre aceste gânduri ar putea fi flexibilizat sau înlocuit cu un alt gând mai folositor, mai sănătos. De exemplu: „Alți oameni au dreptul de a-mi cere ceva și eu am dreptul de a refuza”; „Atunci când spui «nu», refuzi o cerere, nu respingi o persoană”; „Atunci când spun «da» la ceva anume, de fapt spun «nu» la altceva; întotdeauna avem de ales”. Oamenii care au dificultăți în a spune „nu”, de obicei, sunt cei care supraestimează dificultatea pe care o întâmpină cealaltă persoană în a accepta un refuz. Se gândesc că alții nu vor face față situației, dacă vor auzi un „nu”.

Cum putem să devenim (din nou) asertivi

Primul pas ar fi să identificăm acele situații și mai ales acele relații în care dorim să ne îmbunătățim modul de a comunica. Să analizăm în ce fel obișnuim să ne comportăm în astfel de situații. În mod normal, răspunsul este dat într-o manieră pasivă sau mai degrabă agresivă?

Imediat apoi, să ne identificăm și analizăm gândurile și convingerile disfuncționale asociate cu aceste situații, printr-un proces de analiză cu argumente pro și contra. Putem examina veridicitatea acestor convingeri, evaluându-le precum un detectiv sau avocat. Important ar fi să încercăm să flexibilizăm asemenea convingeri dintr-o perspectivă mai asertivă asupra situației respective. De asemenea, să identificăm și orice comportament nefolositor sau disfuncțional pe care l-am utilizat în respectivele situații. Să analizăm atât comportamentul verbal, cât și pe cel nonverbal. Puteți transmite un mesaj verbal într-o manieră asertivă, însă ceea ce comunicați la nivel nonverbal poate fi destul de pasiv, astfel contrazicând mesajul verbal. De exemplu, dacă spuneți „Nu-mi place când faci asta” (ceea ce este o afirmație asertivă), dar o faceți cu voce joasă, aproape șoptită, fără contact vizual și clătinându-vă de pe un picior pe celălalt, atunci comportamentul nonverbal îl va submina pe cel verbal și, probabil, nu veți fi luat în serios. Să încercăm să manifestăm și un comportament mai ferm.

Apoi e important să exersăm, până ce reușim să integrăm maniera asertivă de a comunica, în stilul nostru de a fi. Să fim blânzi cu noi înșine, dacă nu ne iese tot timpul și încă ne mai trezim în situații în care suntem copleșiți de sarcini (pentru că ne-a fost greu să refuzăm o parte dintre ele), deoarece schimbarea convingerilor și a comportamentelor este dificilă și necesită efort și timp.

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0