Skip to content

Ți s-a întâmplat vreodată să fii atât de rănit(ă) și să aștepți cu disperare ca celălalt să-ți ceară iertare pentru ca atunci când a făcut-o să izbucnești cu toată forța reproșurilor reprimate, pe care nici nu știai că le ai în tine? E ca un joc de-a șoarecele și pisica. „Abia aștept să-mi ceri iertare ca să-mi pot vărsa oful, să-ți arăt cât de multă suferință am înăuntru și să mă simt răzbunat(ă).“ „Nici măcar nu mă mai străduiesc să îți cer iertare, pentru că oricum îmi vei răstălmăci strădania și mă vei încărca de reproșuri când stau înaintea ta vulnerabil, plin de vinovăție și de speranța că vom putea remedia lucrurile.“

După ce a trecut furtuna și, într-un fel sau altul, ne-am regăsit pacea sau, cel puțin, am ascuns departe sub covorul reprimării tristețea și resentimentele pe care nu le-am putut exprima, ne aflăm în fața unui adevăr pe cât de simplu, pe atât de tulburător: chiar și atunci când ne dorim cu tot sufletul să iertăm și ne pregătim pentru aceasta, nu știm cum să iertăm sau să cerem iertare. Nu știm ce să spunem și nici cum. Între „iartă-mă“, rostit în copilărie printre dinți sub privirea amenințătoare a mamei și „te iert“ turnat condescendent peste umerii celui în a cărui regrete nu credem cu adevărat, există puține ocazii (dacă există vreuna) în care am reușit să iertăm cu grație și onestitate. Dacă e să ne gândim bine, rareori am avut ocazia să observăm și să învățăm din modele reale de viață un act de iertare frumos, neregizat, nedublat de resentimente și acte pasiv-agresive. „Iartă-mă“ și „te iert“, deși cuvinte extrem de greu de pronunțat, se dovedesc insuficiente, golite de semnificație, lipsite de context. „Iartă-mă“ este deschizătorul de drum dincolo de care se află un tărâm necunoscut. Poate fi deschiderea ușii pentru ca răzbunarea celui rănit să lovească din plin sau începutul unei conversații care să reconecteze și să restabilească relația.

La fel ca iubirea, iertarea este un drum unic care nu suportă trasee și opriri programate în stații construite de alții.

Atât cel care cere iertare cât și cel care o oferă reconstruiesc poduri din cuvinte, gesturi, atitudini. Nu există scenarii; nici un manual, un cod al manierelor elegante ale iertării, care să prescrie clar etapele, liniile de dialog, gesturile pe care trebuie să le urmăm astfel încât să ajungem cu bine de la zona rănilor deschise la cea a relațiilor reînnodate și vindecate. La fel ca iubirea, iertarea este un drum unic care nu suportă trasee și opriri programate în stații construite de alții. Nimeni nu se naște învățat în această privință. Însă toți ne aflăm într-un proces de învățare. A-ți cere iertare onest, responsabil, deschis, vulnerabil și a oferi iertare generos, corect, fără urmă de condescendență justificată moral sunt abilități care se învață și se dezvoltă prin exercițiu. Până să ajungem la marile iertări – acelea care ne transformă viziunea asupra vieții și propriei persoane – „manierele iertării“ se deprind zi de zi, din micile ofense pentru care reușim mai mult sau mai puțin să ne asumăm responsabilitatea și să oferim șansa împăcării.

Restaurarea unei relații (indiferent de nivelul de intimitate și semnificație) este un proces dureros peste care am vrea să trecem cât mai repede, cu cât mai puține costuri. Ne dorim ca atunci când am spus „iartă-mă“, totul să reintre imediat în tiparele vechi și astfel, furtuna care răscolește totul în interior să dispară miraculos. Însă iertarea nu înseamnă că ne întoarcem înapoi la locul în care eram. Nu putem să anulăm ceea ce s-a întâmplat. Rănile se vor vindeca dar nu vor dispărea în totalitate. Relațiile se vor restaura, vor crește, dar nu vor mai fi niciodată la fel ca cele dinainte. De aceea avem nevoie să învățăm să cerem iertare și să iertăm în așa fel încât să facilităm procesul de vindecare a propriei persoane și a relației și – dacă suntem suficient de deschiși și de doritori să depunem efort – să ajungem la un nivel de înțelegere superior celui din care am plecat.

Nu există un manual de bune maniere ale iertării după care să învățăm cum să ne purtăm cu eleganță în situațiile în care am fost răniți sau am rănit pe cineva. Dar dacă ar exista, ar include măcar câteva dintre elementele de mai jos.

Cel aflat în poziția de a oferi iertare, are ocazia de a-și exersa manierele în câteva puncte nevralgice, care, precum macazul de cale ferată, direcționează interacțiunea fie spre onestitate, reparație, reconectare, fie spre acuzații, escaladarea conflictului, ruptură:

  • Nu aștepta ca celălalt să-și ceară scuze înainte de a începe să te gândești la iertare. Începe de îndată ce conștientizezi că ai nevoie să te vindeci. Aceasta înseamnă că în loc să rulezi în minte scenariile care proiectează cele mai rele intenții asupra celuilalt și cele mai drepte acte de răzbunare pe care ți le-ai dori, începi prin a recunoaște că ești rănit, că ceea ce s-a întâmplat te-a atins într-una din părțile vulnerabile ale ființei tale. Spune-ți ție însuți: „Am nevoie să iert.“
  • Începe prin a te ierta pe tine. Sună ilogic, nu? La urma urmelor, cel care ți-a făcut rău e celălalt. Și totuși, rareori ceea ce ne rănește este unilateral și inevitabil. A te ierta pentru că te-ai lăsat să ajungi în situația dată, pentru că n-ai reușit să previi ceea ce s-a întâmplat, pentru că n-ai știut cum să răspunzi unei ofense sau pentru că ai fost la fel de agresiv precum cel care te-a rănit este un act de compasiune față de propria persoană.
  • Renunță la victimizarea concurențială. „Eu am suferit mai mult decât tine. Am dreptul să mă manifest cât de exagerat vreau, să spun orice, oricum pentru că suferința mea e mai mare decât a ta“. Dimensiunile rănilor psihologice sunt oricum subiective dar, chiar dacă ar putea fi măsurate obiectiv, nu justifică actele de cruzime comise în numele dreptății personale.
  • Pregătește terenul pentru iertare. Spatele întors ostentativ celuilalt nu este o invitație la discuție. Negarea faptului că ceva te-a supărat în timp ce strecori un laxativ în cafeaua „amicului“ care te-a ofensat nu-l va face să realizeze cât te-a rănit și să regrete. (Va regreta, cel mult, o pereche de pantaloni distruși.) Fii autentic și deschis în același timp. Vorbește despre cum te simți fără să acuzi, fără să fii dramatic în așa fel încât celălalt să aibă ocazia de a-și cere scuze. Spune: „m-a rănit foarte tare ceea ce mi-ai spus ieri“ în loc de „întotdeauna ești condescendent cu mine“.
  • Oferă șansa celui care te-a rănit să își expună punctul de vedere. S-ar putea să descoperi că lucrurile care te-au durut cel mai mult au fost propriile tale proiecții asupra cuvintelor și acțiunilor celuilalt. De exemplu, adolescentul care a țipat că te urăște n-a vrut nici pe departe să spună că ești un părinte rău ci și-a exprimat exploziv furia pe care n-o putea stăpâni. În loc să te frămânți două zile cu privire la faptul că te-ai sacrificat pentru un copil nerecunoscător, poți să asculți și să înțelegi emoțiile tumultoase ale copilului tău și astfel să te scutești de o doză suplimentară de suferință.
  • Alege cuvintele cu grijă. Felul în care oferi iertarea este o șansă rară de a câștiga un prieten care se simte confortabil să fie vulnerabil în fața ta sau un dușman care va avea resentimente pentru că scuzele pe care le-a oferit au fost tratate cu o condescendență morală sau respinse brutal. Dacă nu poți spune „te iert cu tot sufletul“, e mai onest să spui: „am nevoie de timp ca să pot ierta”.
  • Asumă-ți responsabilitatea pentru propriile acțiuni. Adesea rolurile celui care rănește și a celui care a fost rănit se amestecă iremediabil. A ierta cu grație înseamnă a recunoaște că ai avut o responsabilitate în ceea ce s-a întâmplat (atunci când e cazul), că ai facilitat o situație sau nu ai prevenit-o, că ai răspuns cu aceeași monedă sau mai rău.
  • Exprimă-ți onest și vulnerabil nevoile. Este un act de teribilă vulnerabilitate dar și singura cale spre vindecare. Cel mai adesea aplicăm metode paradoxale pentru a evita să recunoaștem că avem nevoie de atenție, afecțiune, răspunsuri. Ne exagerăm manifestările emoționale, mimăm unele emoții și-l acuzăm pe celălalt de propria nefericire în speranța că vom obține o reacție de la el. Acest tipar comportamental ne menține prizonieri în propriile resentimente și escaladează conflictul. Calea onestității este aceea în care spui: „am nevoie să fiu mângâiat(ă)“, „te rog să mă asculți“, „mi-aș dori să stai cu mine în fiecare seară până mă voi simți mai bine“, „am nevoie de ajutorul tău în problema asta“.

Pentru cel aflat în situația de a regreta o acțiune sau un cuvânt care l-a rănit pe celălalt, exercițiile de iertare sunt probe de răbdare, responsabilitate și vulnerabilitate. A-ți cere scuze este un act de curaj care poate fi îndeplinit cu grație și tact atunci când ține cont de nevoile celuilalt și trece de la exprimarea regretului la inițiativa remedierii.

℗PUBLICITATE



Exprimă-ți deschis atitudinea. „Îmi pare rău“ este cea mai simplă expresie a regretului și se exprimă de câte ori este nevoie. Așa cum „te iubesc“ se repetă în nuanțe diferite, de multe ori, ca o asigurare a prețuirii, „îmi pare rău“ cere repetiții ca dovadă a recunoașterii rănii pe care ai provocat-o și a dorinței de a remedia lucrurile.

Fii specific. După cum explica în mai multe ocazii Desmond Tutu, iertarea restaurativă este acea formă de iertare care nu caută retribuție pentru ceea ce s-a întâmplat, dar cere celui care a adus ofensa să recunoască deschis și să numească fiecare faptă pentru care își cere scuze. În loc de obișnuitele expresii ca: „scuze“ sau „iartă-mă pentru că te-am supărat“, oferă-i celuilalt respectul de a denumi fiecare acțiune pentru care cauți iertarea. Spune „iartă-mă pentru că nu te-am sunat când am promis“, „îmi pare rău pentru cuvintele dureroase pe care ți le-am spus când m-am înfuriat“, „te rog să mă ierți pentru că am glumit pe seama greutății tale“. Nu oferi argumente sau justificări. A cere iertare poate degenera foarte ușor într-o formă voalată de acuzații. De la „îmi pare rău că nu te-am sunat pentru a mia oară astăzi“ până la „scuze că ești o soție absurdă“ nu e decât un pas.

Ascultă cu atenție povestea celui pe care l-ai rănit. Nu-ți poți cere iertare cu adevărat până nu înțelegi cum l-au afectat pe celălalt acțiunile tale. Scout, personajul îndrăgit din romanul Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee, învață că „nu înțelegi cu adevărat o persoană până când nu consideri lucrurile din punctul său de vedere… până când nu intri în pielea sa și mergi în ea.“ Empatia este unul dintre ingredientele esențiale ale iertării. Mai mult decât atât, a spune povestea a ceea ce s-a întâmplat are un efect cathartic. Odată transpusă în cuvinte, îl eliberează atât pe cel care o spune, cât și pe cel care o ascultă.

Întreabă ce poți face pentru a remedia lucrurile. Cel mai adesea, faptele pentru care avem nevoie să cerem iertare s-au întâmplat tocmai pentru că ne-am concentrat pe nevoile proprii și am uitat de ale celorlalți. Când manifești interes pentru nevoile celui pe care l-ai rănit, devii un agent activ în procesul său de vindecare.

Oferă timp celui căruia îi ceri iertare. Dacă vei aștepta ca lucrurile să se remedieze imediat, nu numai că vei fi dezamăgit, dar vei ajunge să presezi un proces care nu e instantaneu până acolo încât vei stârni resentimente de ambele părți. Asigură-l pe cel a cărui iertare o dorești că vei aștepta cât timp va avea nevoie.

Începe un nou an pentru care ne transmitem urări de bună înțelegere și sperăm ca „cele rele să se spele“. Însă lucrurile care ne-au rănit și cuvintele cu care i-am rănit pe ceilalți nu se scutură rapid la cumpăna dintre ani. Le purtăm cu noi (uneori o viață întreagă) ca greutăți care ne atârnă de suflet, care ne transformă și devin parte din identitatea noastră. Iertarea este calea spre vindecare și creștere atunci când se dăruiește și se primește onest, deschis, cu grația omului care știe că o dată, de două … de mii de ori încă se va afla și de partea cealaltă (a celui care cere cu disperare sau oferă cu greu iertare).

Zenobia Niculiță este psiholog, lector universitar doctor și realizator de programe TV pentru părinți, educatori și profesori. A coordonat și realizat mai mult de 30 de lucrări și proiecte de cercetare pe teme din domeniile psihologiei dezvoltării, psiho-sociologiei familiei și psihologiei școlare. A publicat două volume de povestiri pentru copii și 20 de capitole, cărți și articole științifice. O puteți găsi online la adresa: zenobianiculita.ro.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
37,95 lei
Continuă cumpărăturile
1