Prea multă vreme, în psihologia simțului comun, dar și în cărțile de specialitate, femeile erau considerate nu doar expertele în plan relațional, dar și singurele capabile de menținerea intimității și a siguranței afective. O parte din oamenii de știință au ales să explice acest fenomen social prin referire directă la psihologia evoluționistă, la diferențele neurobiologice care există între bărbați și femei, la modelele dobândite în familia de origine și din societate. Însă cred că, adesea, noi, psihologii, am uitat că nevoia de atașament sau de conectare este înnăscută și nu variază în funcție de gen. Ființa umană – indiferent de sex, vârstă sau clasă socială – este dependentă de relații. Are nevoie să comunice în așa fel încât să construiască conexiuni emoționale; iar băieții sau bărbații tânjesc după dragoste, acceptare, apreciere și aprobare din partea celor din jur (a familiei, prietenilor, semenilor) la fel de mult ca fetele și femeile.
Că, în timp, bărbații au învățat să-și nege această nevoie, să o reprime sau să se rușineze că o au, asta este o altă poveste. Însă, în secolul XXI, cred că a venit timpul să regândim obiceiurile noastre de interacțiune socială, să ne permitem să vorbim despre relații cu cărțile pe masă și să îndrăznim să rescriem expiratul cod al masculinității – al luptătorului care nu simte, fiind doar un munte de pragmatism, cu libido fără limite, și un pasionat înrăit de sport sau mașini scumpe. În zilele noastre, un băiat trebuie să știe că emoțiile, indiferent de natura lor, fac parte în mod natural din viața unui bărbat și, uneori, pot reprezenta cea mai bună cale către succes.
Din păcate, odată cu înaintarea în vârstă, prea puțini băieți sunt încurajați să investească timp și atenție în relațiile cu cei din jur. Iar faptul că aceștia sunt privați de posibilitatea dezvoltării unor conexiuni umane profunde și pline de satisfacții este principala explicație pentru lipsa de maturizare emoțională a celor mai mulți bărbați. Astfel, ajungem să avem în jurul nostru – acasă, la școală și la muncă – o cohortă uriașă de bărbați care trăiesc ca și cum ar fi comis un suicid emoțional sau sentimental, aceștia nemaifiind dispuși să construiască relații reale. Ei nu mai încearcă să dezvolte legături emoționale; pentru că nu se cred în stare, pentru că nu consideră că merită sau că pot, pentru că le este teamă de suferință sau pentru că nu mai au încredere în relații și se așteaptă doar la dezamăgiri și trădări. Însă și costurile sunt în mod evident uriașe: tot mai multă agresivitate, dependență de substanțe sau de jocurile de noroc, lipsa de grijă față de familie și lipsa unor modele masculine sănătoase care să le fie oferite eventualilor fii.
Consecințele negative nu se opresc aici; lipsa de maturizare emoțională se manifestă în moduri și mai subtile – bărbații ajungând să se priveze, mai mult sau mai puțin conștient, și de nevoia de îmbrățișare sau atingere (care, de asemenea, face parte din categoria nevoilor umane de bază). Câți dintre bărbații zilelor noastre îndrăznesc să îmbrățișeze un prieten sau o rudă de gen masculin, atunci când se întâlnesc? Ei bine, probabil că există și excepții, dar evident că foarte puține. Foarte rar, astfel de exprimări ale încrederii relaționale ajung să fie manifestate în public.
Ceva similar am trăit de curând, când, după zilele de sărbătoare, m-am întâlnit la masa de prânz cu un prieten, încercând să cultivăm o relație de încredere masculină – în condițiile în care nu am mai investit în noi relații de prietenie de ani buni. (Pentru că nu este suficient să-ți dorești să ai relații de prietenie. Acestea, pentru a-și cimenta psihologic fundația, necesită o implicare din partea celor doi interlocutori. Este nevoie de timp și atenție, de renunțare la măștile sociale, de curajul de a fi vulnerabili și a nu brava la nesfârșit, de a vorbi despre părțile noastre frumoase, dar și despre cele întunecate.)
După ce ne-am dezvăluit experiențele din ultima vreme, răsfățându-ne cu o mâncare bună, am realizat că timpul s-a scurs mult prea repede și că urma să ne luăm rămas bun. Fiind deja în fața restaurantului, bucuria revederii – și a unei conectări emoționale și autentice – a fost atât de mare încât, dincolo de obișnuita strângere de mâini, am simțit pornirea de a-l strânge în brațe și a-i spune cât de mult apreciez prietenia noastră. Dar în acel moment a apărut și auto-limitarea – teama de ridicol: „Sunt pe stradă, ce vor spune cei din jur?” și teama de judecată sau respingere: „Doi bărbați nu se îmbrățișează când se întâlnesc, asta fac doar femeile între ele!” Și în toată această stânjeneală și buimăceală mentală, ne-am salutat verbal și fiecare a luat-o pe drumul său.
℗PUBLICITATE
În mod evident, vocea psihologului din mine nu mi-a dat pace și am început să analizez situația, încercând să-mi observ emoțiile și gândurile cu cât mai multă luciditate și acceptare. Și așa mi-am amintit de un experiment revoluționar, realizat prin anii ‘50, când un cercetător pe nume Harry Harlow a închis niște pui de maimuță rhesus într-o cușcă, unde i-a lăsat singuri pentru o anumită perioadă de timp. Iar după ce i-a eliberat, au fost întâmpinați de către două „mame-surogat” – una făcută din sârmă, dar ținând în brațe un biberon cu lapte, și o a doua confecționată dintr-un materiale moale și pufos, dar căreia îi lipsea sticla cu lapte. La care dintre cele două obiecte („mame”) credeți că s-au dus puii de maimuță? Spre surprinderea cercetătorului, majoritatea maimuțelor din experiment au ales „mama” pufoasă – aparent, contactul moale și confortabil, după o privare de libertate (experiență grea), a fost mai important pentru pui decât hrana.
Desigur că diferențele dintre oameni și maimuțe nu pot fi negate, însă nici studiile din psihologia relațională, realizate cu ființe umane, nu ne indică rezultate diferite. Bărbații, la fel ca și femeile, tolerează greu izolarea socială, dar, răspund psihologic foarte bine la contact fizic și siguranță relațională. Nenumărate cercetări recente evidențiază faptul că o îmbrățișare, venită din partea cuiva de încredere, declanșează în creierul uman secreția de oxitocină – care funcționează precum un analgezic natural, ameliorând presiunea sângelui și liniștind sistemul nervos, reducând nivelul de stres și contribuind la creșterea stimei de sine. Un și mai ingenios studiu, realizat în 2014, dovedește că îmbrățișările sunt cu precădere esențiale în perioada de iarnă, acestea protejându-ne de răceli și alte boli specifice sezonului rece.
Cu toții suntem ființe sociale și pe termen lung, pentru a fi cu adevărat fericiți, avem nevoie de prezența altor semeni. Însingurarea și deconectarea relațională, trebuie să reprezinte alegeri de moment, altfel costurile pe care le plătim pot fi devastatoare. Spre exemplu, copiii și adolescenții lăsați mult timp singuri și privați de contact fizic, manifestă un risc crescut față de bolile cardiovasculare la vârsta adultă; pentru bătrânii singuri, izolarea este cel mai sigur predictor al degradării biologice și psihice; și riscul față de Alzheimer și alte tulburări de sănătate mintală fiind, de asemenea, mult mai crescut.
Revenind pentru puțin timp la importanța îmbrățișărilor, fără nicio conotație sexuală, între bărbați – o serie de alte studii științifice, realizate cu precădere în Statele Unite ale Americii, indică o mai bună funcționare a acestora pe diferite paliere ale vieții: o scădere drastică a manifestărilor violente, îmbunătățirea nivelului de încredere interpersonală, chiar și o creștere în ceea ce privește câștigurile financiare, o mai bună funcționare în echipă, dincolo de întărirea sistemului imunitar și o evidentă stare generală de bine.
Astfel, toate prejudecățile și temerile persoanelor de gen masculin, în ceea ce privește cultivarea siguranței relaționale (prin deschidere emoțională și manifestarea afecțiunii fizice) merită rescrise fără nicio urmă de îndoială. Atingerea fizică este un element fundamental în dezvoltarea umană și socială, însă în timp ce fetele și femeile se pot implica fără rețineri în exprimarea contactului fizic, pe băieți și bărbați astfel de manifestări îi pot face suspecți. Probabil că normele culturale sunt ceva mai blânde și preconcepțiile mai puține în cazurile în care ne referim la exprimarea afecțiunii fizice între un tată și fiul său. Dar, copiii și mai ales băieții trebuie crescuți în așa fel încât să nu caute să-și rezolve singuri durerile sufletești nici ca adulți, ci să îndrăznească să ceară și să primească ajutor, fără să mai fugă de atingerile platonice. Facebook-ul și alte rețele de socializare sunt un mijloc de comunicare excelent, dar nu au nicio legătură cu ceea ce numim conectare umană reală – pentru asta avem nevoie de întâlniri față în față, de timp petrecut împreună și uneori chiar de curajul de-a îmbrățișa un prieten drag în plină stradă.
Articol publicat pe platforma Republica.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
