Bărbatul care pune pâinea pe masă

Nu foarte rar ni se întâmplă să auzim știri despre bărbați, unii dintre ei afaceriști puternici care, cel puțin o vreme, au avut lumea la picioarele lor și care s-au sinucis ulterior, deoarece „aveau probleme financiare”. Inițial, eu mă gândeam că „Nu se poate, sigur aveau și alte probleme psihice”. Deh, când ești psihiatru, poți cădea ușor în plasa patologizării a tot ceea ce vezi și auzi! Mă gândeam eu că, având cândva atât de mulți bani și relații, sigur și-ar fi putut reface bogăția de odinioară… Nu avea sens pentru mine ideea conform căreia cineva s-ar putea sinucide pentru atâta lucru. „Un biet faliment te dărâmă, dar nu te omoară”, mă gândeam.

Dar eu nu sunt bărbat, așa că nu am cum să știu exact ce-o fi fost în sufletul celor pe care impotența financiară i-a pus pe marginea prăpastiei sau chiar mai rău, înăuntrul ei. Cunosc însă bărbați, pe unii dintre ei chiar foarte bine, și observ cum se raportează ei la muncă, dar și cum ne raportăm noi, femeile și restul societății, la ei – în funcție de statutul lor profesional și financiar. Imaginea mea despre tatăl meu, cea pe care o văd când închid ochii, este aceea a unui bărbat zvelt, îmbrăcat într-un costum elegant cu vestă și care miroase discret a after-shave. De curând, am aflat de la mama că astea erau hainele pe care el le ura din tot sufletul și îmi amintesc că era mult mai mult decât un bun furnizor: era un om pasionat de artă și arhitectură, îi plăcea mult să călătorească, era un bun prieten și ar fi putut face orice sport își punea în minte fără vreo oră de instructaj. Și totuși, cea mai mare apreciere cred că a primit-o pentru capacitatea lui de a-și întreține familia. Cam trist pentru el…

Și tot de curând, am început să îmi dau seama că este vorba despre mult mai mult decât bani sau putere sau depresie ori acte impulsive și necugetate. Cred că decizia acestor bărbați, despre care aflăm din mass-media, de a-și curma viața are la bază unul dintre cele mai vechi arhetipuri sociale despre masculinitate, de la vânători-culegători încoace: imaginea bărbatului care pune pâinea pe masa familiei.

Dacă ești bărbat, toată competența și valoare ta este măsurată și demonstrată prin abilitatea ta de a avea grijă din punct de vedere financiar de familia ta, chiar și în acele situații în care familie înseamnă partenera (sau partenerul) și un câine sau o pisică. Ba câteodată, chiar și atunci când familia ești doar tu! O tânără care își pierde jobul sau încă nu și-a găsit calea profesională în viață este acceptată mult mai ușor de familie și societate, pe când un bărbat de aceeași vârstă este aspru criticat și de propriii părinți, pentru care el reprezintă o mare dezamăgire și un eșec personal, dar este stigmatizat și de către societate, care îi pune diverse etichete, cum ar fi pierde-vară, leneș, delăsător… și lista poate continua cu sute de cuvinte.


Cu multă mândrie, când te descurci bine, vine la pachet și multă rușine în acele situații în care nu mai poți avea grijă de familia ta. Iar rușinea ne poate trimite către acte extreme. Cine își amintește de personajul principal al serialului „Breaking Bad“, un profesor de chimie la un liceu din Arizona care, atunci când se îmbolnăvește de cancer și nu-și mai poate susține financiar familia, devine șeful unei rețele de manufactură și trafic de droguri, transformându-se în cu totul altă persoană? Dacă cineva se poate sinucide din cauza problemelor financiare, eu sunt dispusă să cred și că poate ajunge să aibă traiectoria ciudată a personajului amintit mai sus.

Acest construct social al bărbatului care întreține familia, așa cum punctează și Esther Perel într-unul dintre podcasturile sale, nu este izolat doar la cultura occidentală sau la cea orientală, ci depășește barierele culturale, de clasă socială și chiar pe cele ale timpului, ale istoriei. „Bărbatul, stâlpul familiei” nu este doar o sintagmă problematică pentru mișcarea feministă, ci cred că tocmai bărbații ar trebui să fie aceia care s-o conteste cel mai virulent. De ce să stea toată casa pe umerii lor? Ei n-au voie să obosească ori să aibă nevoi?

Când nu își mai pot susține financiar familia, bărbații devin frustrați și furioși pe ei înșiși și pe lumea din jur. Doar că ei nu știu să exprime sănătos această furie, deoarece nimeni nu i-a învățat în copilăria lor. Abilitățile emoționale au fost atât de mult timp apanajul sexului feminin, încât băieții au învățat să exprime agresiv furia și frustrarea, frecvent și restul emoțiilor de disconfort, cum ar fi frica sau tristețea. Mulți tați rămași fără loc de muncă se apucă de băut și devin agresivi cu soțiile și copiii lor, acestea nefiind semnele faptului că sunt niște ființe josnice și nedemne, ci traducerea în comportamente a sentimentelor de rușine și inutilitate, care sapă găuri adânci în sufletul lor. Și, da, în acest moment putem vorbi de depresie, doar că aceasta primește etichetele de mai sus.


Ce putem face? În primul rând, fie că suntem femei, fie bărbați, putem începe să ne luptăm cu propriile prejudecăți legate de rolul bărbaților în familie. Luptând cu acestea, luptăm în același timp și pentru drepturile femeilor. Câte dintre noi n-ar sări ca arse, să afle că partenerul le prețuiește pentru că îi vor naște și crește copiii, iar dacă ar avea probleme de fertilitate le-ar părăsi? Dacă acest vechi rol social nu ți se mai potrivește ție, ce te face să crezi că el îl mai vrea pe-al lui? Impresia mea este că, devenind noi mai puternice profesional și financiar, nu vrem, de fapt, să îi mai degrevăm pe ei de vechile responsabilități, ca să aibă timp să fie soți și tați prezenți, nicidecum oameni relaxați cu pasiuni și timp liber. Ceea ce vrem, de fapt, este să demonstrăm că „și noi putem” și să le mai adăugăm apoi niște roluri peste cele pe care le au deja, ca „să fim egali”. Poate că acesta a fost până acum un scop, dar eu îl văd ca pe un scop de etapă, care poate duce în timp la autosabotaj. Dimpotrivă, finalitatea demersului nostru feminist ar putea fi o împărțire a responsabilităților într-un mod echitabil, care să le transmită un model de echilibru generațiilor viitoare. Astfel, copiii noștri ar putea afla că te poți împlini ca bărbat și lucrând part-time sau stând acasă pentru a crește copiii și a te ocupa de gospodărie – iar asta nu este nicio rușine.

Tata își ura costumul deoarece îl percepea, probabil, ca pe o cușcă ce îl ținea prizonier în acest rol și îl constrângea să nu se pună niciodată pe sine pe primul loc, deoarece aceasta l-ar fi făcut un bărbat nedemn. Întâlnesc în practica mea mulți astfel de tați și niciunul nu este un om împlinit. Eu l-am văzut însă pe tata evadând de multe ori din cușca lui și sunt mândră de el, că a dovedit curajul de a avea și alte pasiuni și idealuri, în afara de acela de a-și întreține familia.

În al doilea rând, este cazul să începem o conversație pe această temă în cuplurile și în grupurile noastre. Tăcerea este prietena apropiată a rușinii, iar după cum am văzut, rușinea omoară. Discută deschis cu partenerul tău despre faptul că îl iubești și îl prețuiești ca om, în complexitatea ființei sale, și nu pentru postul pe care îl ocupă sau pentru suma care îi intră în cont la sfârșitul lunii. S-ar putea ca această discuție să ridice o mare povară de pe umerii fiecăruia dintre voi. Într-o lume în care incertitudinea economică este mai mare ca oricând, în care peste noapte mii de oameni pot rămâne fără joburi și chiar și cele mai mari averi se pot volatiliza într-o clipă, este o mare ușurare să afli că cel de lângă tine îți va fi alături, fără niciun fel de așteptări materiale, chiar și atunci când falimentul sau ruina bat la ușă. Mă gândesc acum că o astfel de discuție ar fi putut salva vieți și realizez că asta este adevărata putere a relațiilor.

Distribuie acum

Cristina Petrescu-Ghenea

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Mai multe articole de Cristina Petrescu-Ghenea

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA