Azi, cine vreau să fiu?

Un exercițiu de flexibilitate și modelare

Obișnuiesc să povestesc frecvent despre un fost profesor, care obișnuia să întrebe pe mai toată lumea: „Tu ce zici, există păsări?” Bineînțeles că tot omul se uita buimăcit la el și răspundea, cu oarecare nesiguranță sau condescendență: „Păi, sigur că există…” La care, triumfător, profesorul începea să explice că, în mod categoric, în realitate, nu există „păsări”. Există privighetori, ciori, mierle, porumbei ș.a.m.d., continua el să ne lumineze. Ne lămuream, în cele din urmă, că „pasăre” este un concept (abstract) ce nu se plimbă și nu zboară prin viața reală, el existând doar în și prin mintea noastră…

Chiar dacă pare ciudată analogia, cam așa stau lucrurile și cu „identitățile” noastre. Sunt „frumos”, „deștept”, „bun”, „cel mai bun”, „anxios”, „deprimat”, „amabil”, „răbdător”, „incapabil” etc. Realitatea este că, oricât de consecvenți am fi, niciunul dintre noi nu este întotdeauna așa sau pe dincolo. Poate că suntem de cele mai multe ori amabili, dar nu suntem întotdeauna. Poate că suntem de multe ori anxioși, dar nu întotdeauna. Aceste conceptualizări despre noi înșine (ca și despre ceilalți, de altfel) reprezintă generalizări; ele spun în același timp mai mult, dar și mai puțin despre noi sau ceilalți: de exemplu, nu suntem întotdeauna anxioși și suntem totodată mai mult decât atât, ne definesc mult mai multe lucruri decât tendința spre anxietate. Cu alte cuvinte, avem cu toții momente de „privighetori”, atunci când cântăm atât de frumos încât aducem inspirație în sufletele celor din jur, dar și momente de „ciori”, când ne comportăm mai degrabă „negru”. Pot să fiu o mamă „bună” de cele mai multe ori (cu tot ce înseamnă asta pentru mine), dar cu siguranță sunt și momente când nu reușesc. Sigur că mintea noastră iubește foarte mult coerența și tinde să organizeze totul în povești consistente, fiindcă asta ne conferă o oarecare iluzie a siguranței prin stabilitate; doar că această stabilitate ne îndepărtează de viața reală, ba chiar mai mult, ne răpește din libertatea de a alege cine vrem să fim, cât și din puterea de a ne sculpta destinul în acea direcție (vom reveni la ideea aceasta ceva mai încolo).

În istoria psihologiei, au existat multe voci susținând o perspectivă „anti-trait”, refuzând, adică, ideea sau accentul pus pe rolul așa-numitelor „trăsături de personalitate”, înțelese ca structuri stabile, imuabile și, mai ales, independente de contextele externe, în determinarea comportamentului. Nu îmi propun și nici nu aș putea, în scurtul text de față, să fac o trecere în revistă a tuturor acestor „voci”, ci vă voi cere permisiunea să punctez doar unele repere, oprindu-mă ceva mai mult asupra acelora care sunt, poate, mai puțin cunoscute aici. De exemplu, Walter Mischel și Yuichi Shoda au avansat (în 1995) așa-numita teorie a sistemului cognitiv-afectiv al personalității sau al procesării (cognitive – affective personality system sau cognitive-affective processing system, CAPS), potrivit căreia, „personalitatea” constă, de fapt, în anumite profiluri de relații situație-comportament, ce ne caracterizează în mod specific pe fiecare dintre noi și care sunt distincte și încărcate de sens, prin prisma experiențelor noastre de viață anterioare. Cu alte cuvinte, ne invită să privim o manifestare comportamentală mai degrabă ca pe o rezultantă a interacțiunii dintre potențialul individului și mediul social, decât ca pe o exprimare „pură” a unei tendințe intrinseci, ce ne-ar caracteriza în mod absolut, independent de context.

Studii din sfera teoriei autodeterminării (self-determination theory, SDT) sau din sfera teoriei atașamentului susțin și ele același lucru. Mult în spiritul abordării rogeriene, teoria auto-determinării este o teorie a motivației și personalității, ce și-a centrat eforturile în slujba descoperirii acelor modalități prin care tendințele noastre naturale, intrinseci, de a ne comporta eficient și sănătos pot fi susținute. Ea a fost dezvoltată inițial de Edward L. Deci și Richard M. Ryan, iar actualmente este practicată și dezvoltată mai departe de către specialiști din întreaga lume. Printr-un număr covârșitor de studii, s-a demonstrat că, în diferitele domenii ale existenței noastre (educație, sport, sănătate, relații de muncă, cuplu etc.), acele contexte sociale ce susțin și promovează autonomia, „sentimentul” de competență al individului, precum și o relaționare autentică și bazată pe respect și acceptare necondiționată (asemeni relației terapeutice rogeriene) pot determina exprimarea unor „trăsături” ce asigură starea de bine și eficiența comportamentală a individului (măsurate în parametri cum ar fi: starea de bine subiectivă, vitalitatea, curiozitatea, încrederea, implicarea cu bucurie într-o activitate, creativitate, perseverență, atingerea scopurilor), respectiv pot împiedica exprimarea situațională a „trăsăturilor disfuncționale” (au fost investigate variabile cum ar fi: anxietatea legată de atașament în relațiile apropiate, rușinea, sentimentul de însingurare, depresia, alte manifestări anxioase și comportamente de evitare). Și tot în număr covârșitor, studiile din sfera teoriei atașamentului — probabil, mai cunoscută aici — au arătat că siguranța, respectiv nesiguranța atașamentului sunt trăsături ce pot fi deveni manifeste sau nu, în funcție de calitatea contextului social. Cu alte cuvinte, o relație, prin lucrurile pe care ni le oferă sau nu, reprezintă terenul ce va face să înflorească anumite trăsături sau dispoziții ale căror muguri îi purtăm în noi. (Nu e nevoie să mai spunem că și noi, la rândul nostru, exercităm același efect asupra celorlalți și, bineînțeles, asupra nouă înșine). Acest lucru nu înseamnă nici pe departe să ne dezicem de responsabilitatea personală pentru ceea ce suntem și devenim, ci doar recunoașterea co-responsabilități și a inter-dependenței, cu câte o sută de procente de fiecare parte; odată înțeles acest lucru, înseamnă că dispunem de una dintre cele mai importante puteri de care le avem ca adulți: să descoperim de ce fel de relații avem nevoie pentru a ne simți mai bine, pentru a funcționa mai bine, pentru a ne dezvolta așa cum ne dorim, iar apoi să le căutăm și să ne îmbogățim cu ele viața, cât mai mult. Și mai înseamnă, de asemenea, și faptul că este nerealist și nedrept față de noi înșine să ne așteptăm să ne simțim bine și să înflorim în medii nepotrivite pentru noi.


Dacă în cele de mai sus am încercat să vă povestesc despre capcanele lui „sunt sau nu sunt așa-și-pe-dincolo întotdeauna-și-o-dată-și-pentru-totdeauna„, cât și despre modul în care ne influențăm unii pe alții (și, bineînțeles, pe noi înșine) în determinarea identității noastre actuale într-un moment sau altul, în continuare, aș vrea să ne uităm puțin la un alt aspect ce contribuie foarte mult la modelarea noastră și a celorlalți. Pericolul raportării la noi înșine prin prisma unor etichete generalizante rezidă și în faptul că dacă aceste etichete sunt „negative„, adică nu ne slujesc (de exemplu „sunt un anxios”, „sunt un părinte incompetent” sau „un partener neatent”, „un elev rău” etc.) ele vor funcționa ca niște „profeții ce se autoîmplinesc”, ca niște autosugestii ce ne vor biasa atenția, memoria, încrederea, raportarea la noi înșine și la ceilalți, în mod consistent spre ele, limitându-ne astfel dezvoltarea. Pe de o parte, așteptându-ne să ne comportăm într-o anumită manieră, ne sporim dramatic șansele ca acest lucru să se și întâmple, iar pe de altă parte, ceea ce, privind în urmă, definim ca „experiență” a noastră („Știu că nu sunt atrăgător, pentru că experiența îmi arată acest lucru; oamenii, pur și simplu, nu sunt atrași de mine”), nu este, de fapt, o experiență „pură”, ea este colorată și modelată tocmai prin prisma „ochelarilor” reprezentați de aceste imagini despre noi înșine (vom tinde să observăm, să interpretăm, să reținem și să evocăm ceea ce ni se întâmplă în concordanță cu ele; în exemplul de mai sus, vom putea să nu observăm feedback-urile pozitive, ce ne arată faptul că cineva este atras de noi, sau vom putea interpreta raportarea sa pozitivă ca fiind nesinceră, susținută „doar” de politețe, sau alte motive ori interese). Iată cum „ochelarii” prin care ne privim și de care putem fi mai mult sau mai puțin conștienți că îi purtăm sculptează în mare măsură identitatea noastră, faptele înseși, viața noastră. Toate aceste lucruri sunt la fel de valabile, desigur, și în ceea ce privește modul în care tindem să gândim despre ceilalți.

Pornind de la observația că oamenii tind să generalizeze (inclusiv) comportamentele lor problematice („eu, întotdeauna” sau „eu, niciodată„), Milton Erickson — unul dintre geniile artei utilizării terapeutice a sugestiei, părintele așa-numitei hipnoze maternaliste sau permisive — sugera discipolilor săi să caute întotdeauna excepțiile de la aceste comportamente problematice ale clienților lor. Avea — și pe bună dreptate — convingerea de nezdruncinat că, oricât de disfuncțională ar părea o persoană, cu siguranță, există anumite circumstanțe în care ea funcționează foarte bine și că acesta este punctul din care se poate construi mai departe. Una dintre abordările contextualiste de actualitate, teoria flexibilității psihologice (pe care se bazează terapia prin acceptare și angajament – în original, „acceptance and commitment therapy”, ACT) susține că aderarea excesivă la anumite conceptualizări ale sinelui (sunt „o mamă bună„, un partener „atent„, „nu am încredere în mine„, „nu sunt bun la matematică” etc.) reprezintă o formă a lipsei de flexibilitate, ce determină suferință psihologică și/sau ineficiență comportamentală evitabile, altfel. Dacă a fost ușor să ne imaginăm cum o conceptualizare de sine negativă poate interfera cu dezvoltarea, la fel de adevărat — chiar dacă, poate, mai puțin plăcut — este și faptul că, dacă ne cramponăm prea mult de imaginea noastră construită prin prisma unor etichete „pozitive” (sunt o „mamă înțelegătoare și empatică”, „cel mai bun din clasă”, „un prieten altruist” etc.), riscăm să putem observa și accepta mai greu, sau uneori deloc, acele momente inevitabile când, vrând-nevrând, nu o să corespundem propriilor noastre standarde, ori imaginii cu care i-am obișnuit pe cei din jur. Iar acest lucru poate provoca suferință în plus prin generarea unui criticism excesiv îndreptat înspre noi înșine sau alteori revărsat asupra celor din jur, printr-un mecanism de evitare a propriilor emoții de rușine sau vinovăție, ori prin amânarea revenirii cât mai rapide la forma noastră mai bună, cu repercusiuni asupra eficienței noastre, a calității relației cu ceilalți și cu noi înșine.

Prin tot ce am spus până acum, am căutat să vă provoc să ne gândim la identitatea noastră într-un mod mai puțin generalizant și „bătut în cuie”. Să creăm acea breșă în convingerile noastre despre cine suntem, care să ne permită să ne concentrăm atenția asupra momentului prezent: singurul, de altfel, pe care îl putem influența în mod concret și imediat. Cine sunt acum, aici? Dacă am sădit o floare, sunt „acela care a sădit o floare”, dacă am zâmbit, sunt „acela care a zâmbit”, dacă am mângâiat un copil, sunt „acela care a mângâiat un copil” ș.a.m.d. Dincolo de gândurile și sentimentele mele, dincolo de trecutul meu, sunt, acum, aici reprezentat de faptele mele. De ceea ce îmi ofer, mie însumi, și celorlalți, prin acțiunile mele concrete. Iar viitorul? Viitorul nu e altceva decât prezentul din clipa următoare…


Haideți să facem un mic exercițiu, îi putem spune și joc (inspirat din terapia prin acceptare și angajament): dacă totul ar fi posibil, cine ai vrea — cel mai mult și mai mult — să fii, azi? Care ar fi acea calitate care ai vrea să te definească, cel mai mult și mai mult? Lasă condiționările și limitările pe care mintea ta începe să le fabrice să-și găsească locul undeva, mai departe de centrul atenției tale… vei putea reveni la ele în curând. Dar acum… poți lăsa ca în fața ochilor minții să prindă contur o imagine a ta, indiferent cât de surprinzătoare ar fi, în indiferent ce ipostază… te poți vedea ca părinte, într-una dintre acele situații pe care le-ai trăit alături de copilul tău, în care ți-ai fi dorit să te comporți altfel; te poți vedea în ipostaza de partener romantic, într-un flash ce surprinde esența versiunii tale celei mai bune; te poți vedea la locul de muncă, te poți vedea făcând sport, distrându-te cu prietenii, plantând un copac… Important e să te concentrezi asupra acestei întrebări: „Cine vreau să fiu, cel mai mult și mai mult, azi… în acest moment… acum?” și să observi, în imaginea care a apărut, care e acea calitate ce domină, parcă, atmosfera ei? Care ar fi acel cuvânt — unul singur — ce surprinde cel mai bine ceea ce exprimă imaginea ta, în această versiune cea mai bună? Despre ce vrei să fie viața ta, azi? Dacă ar fi ca, la sfârșitul zilei, să poți formula nuanța urmei marcate de prezența ta în lume, în propria-ți viață, cum s-ar putea numi această nuanță? Acordă-ți puțin timp, poți chiar închide ochii, preț de câteva secunde sau zeci de secunde, pentru a te concentra mai bine; iar atunci când ai răspunsul, deschide ochii și notează-ți-l undeva. Apoi mai acordă-ți câteva momente pentru acest exercițiu de imaginație și întreabă-te: cum ar fi îmbogățită viața mea, relațiile mele, activitățile mele, dacă această calitate m-ar defini (chiar mai mult decât până acum)? Permite-ți să vizualizezi câteva scene, momente ale vieții de zi cu zi, în care să te vezi acționând inspirat, inspirat de propria ta voință, de propria ta libertate de alegere… Concentrează-te asupra expresiei, ținutei, gesturilor. Imaginează-ți, cum te vei simți în pielea ta, astfel?

Dacă îți place rezultatul, îți poți propune să pui acest exercițiu în practică, pentru o zi, sau și mai bine, pentru o săptămână… și să experimentezi ce se întâmplă. Acordându-ți timp pentru a repeta aceste experiențe, vei putea observa dacă ceea ce ți-ai ales este o calitate, o valoare pe care îți dorești să o cultivi. Poți încerca și altele, parcurgând, de fiecare dată, același scenariu. Până când, vei găsi ceea ce ți se potrivește cel mai mult, pentru a-ți modela o viață cât mai potrivită cu aspirațiile tale, cu cine vrei tu să fii. De asemenea, pe parcursul exersării timp de mai multe zile, va fi mai ușor să descoperi mai multe și despre blocajele și obstacolele inevitabile ce uneori te vor împiedica să îți duci planul la bun sfârșit. Ce fel de situații, ce fel de contexte, ce fel de activități, cine mă face să îmi fie greu să îmi urmez drumul? Și ce se întâmplă în interior, atunci? Ce fel de trăiri, stări, emoții iau naștere în mine, atunci când mă confrunt cu aceste experiențe externe? Iar din acest punct, pot începe să caut soluții pentru asemenea blocaje și obstacole. Pe de altă parte, exercițiile ne oferă posibilitatea de a descoperi mai multe și despre acele contexte, persoane și activități care ne susțin și ne inspiră, ajutându-ne să ne atingem scopul propus. Căutând atât să identificăm numitorul comun al acestor contexte, cât și să înțelegem mai bine modul în care ele ne ajută, vom putea încerca să le facem mai frecvente în viața noastră, oferindu-ne astfel cât mai multe oportunități pentru susținere și inspirație, lucru care ne va ușura enorm eforturile.

Eu cine vreau să fiu, azi, așadar? Pentru mine, de actualitate este acum (din nou) să exersez mai multă răbdare în raport cu ceilalți și cu mine însămi, în situații când sunt obosită sau sub presiune. Am descoperit că ceea ce mă ajută este în primul rând să veghez la propriile mele limite (să le conștientizez în acel moment și apoi să le respect), să îmi aduc aminte că celălalt nu are de unde cunoaște perspectiva mea și aceste limite, decât dacă le comunic… Să îmi aduc aminte că celălalt are o altă perspectivă, a sa, pe care pot alege să o înțeleg, acum sau mai târziu, iar de aici poate începe negocierea… Iar între lucrurile care mă ajută cel mai mult să îmi conștientizez limitele: să fiu atentă la mine însămi, la ce simt, la ce se întâmplă în interior în diferite situații, să scriu în jurnal și să caut cât mai mult compania celor ce sunt interesați în mod autentic de mine și mă susțin (ei sunt cei care mă întreabă cum mă simt, atunci când eu uit să mă întreb și o fac în așa fel încât să îmi permit să caut cu sinceritate răspunsul :) ).

Și înainte de a-mi lua rămas bun, nu mă lasă inima să nu vă spun un secret: Nu vom fi niciodată perfecți! Asta știați; și care e modalitatea cea mai eficientă, totuși, să ne apropiem cât mai mult de ideal? Să recunoaștem și să acceptăm cât mai curând cu putință că ne-am abătut de la ceea ce vrem să fim și să ne întoarcem, tot cât mai repede cu putință, acolo. Iar când am ajuns, să stăm cât mai puțin cu putință în compania vocii (auto)critice, care ne întreabă „De ce nu am ajuns mai repede?”.

Deci: TU, cine vrei să fii, azi?

Distribuie acum

Krisztina Szabó

Dr. Krisztina G. Szabó este psihoterapeut, formator și supervizor în cadrul Asociației Române de Hipnoză Clinică, Relaxare și Terapie Ericksoniană (ARHTE), cu specializări și în Psihoterapia Centrată pe Persoană (focusing) și în Terapia prin Acceptare și Angajament (ACT). În prezent, desfășoară activități de formare în hipnoză clinică și terapie ericksoniană în cadrul ARHTE, precum și de formare continuă, și lucrează ca psihoterapeut în practică privată în cadrul Centrului PsiFocus (psifocus.ro).

Mai multe articole de Krisztina Szabó

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA