Skip to content

Cu toţii ne naştem programaţi genetic să căutăm afecțiune și îngrijire, iar persoanele care ni le oferă devin cele mai importante din viaţa noastră. În acest fel se formează, între bebeluş şi persoana cea mai prezentă în viaţa acestuia, o legătură emoţională puternică, bazată pe instinct, numită ataşament. Nevoia de a fi aproape de cineva este atât de importantă pentru noi oamenii, încât creierul dezvoltă un întreg mecanism biologic responsabil pentru crearea şi reglarea conectării față de persoanele cu care formăm ataşamentul. Acest mecanism cuprinde emoţii şi comportamente prin care ne asigurăm de faptul că rămânem protejaţi şi în siguranţă, stând alături de cei dragi. Deși cu toţii avem această nevoie fundamentală de a dezvolta ataşament, felul în care facem acest lucru variază la fiecare dintre noi. Acest fel de a lega legături ne definește stilul de ataşament.

John Bowlby şi Mary Ainsworth, părinţii ataşamentului, au identificat patru piloni comportamentali necesari dezvoltării ataşamentului:

  1. felul în care urmărim şi menţinem apropierea emoţională şi fizică faţă de persoana semnificativă;
  2. felul în care ne îndreptăm spre această persoană atunci când suntem nesiguri, supăraţi sau trişti;
  3. felul în care ne este dor sau ne lipseşte persoana semnificativă atunci când suntem despărţiţi;
  4. felul în care ne bazăm pe această persoană să ne fie alături atunci când „ieşim în lume“ și explorăm.

Interpretarea acestor comportamente, respectiv felul în care figura de atașament răspunde nevoiilor şi strategiile de adaptare dezvoltate în raport cu aceste răspunsuri, au dus la identificarea a 3 stiluri de ataşament principale: stilul securizant, stilul anxios, stilul evitant. Există și un al patrulea stil de atașament, mai puțin întâlnit, numit stil dezorganizat.

Nevoia de ataşament apare încă de la naştere, iar în funcţie de felul în care persoanele semnificative au răspuns nevoilor noastre, în jurul vârstei de 3 ani avem deja stilul de ataşament format. Dacă părinţii au fost atenţi, sensibili, disponibili la nevoile noastre ca şi copil, atunci vom dezvolta un ataşament securizant; dacă atenţia acordată de către părinți a avut un caracter inconsecvent atunci stilul de ataşament va fi unul anxios, iar dacă părinţii au fost distanţi, rigizi, insensibili stilul de ataşament dezvoltat va fi unul evitant.

Comportamentul de ataşament îl manifestăm pe întreaga durată a vieţii noastre. Dacă în primii ani, figurile de atașament primare sunt părinții, pe masură ce înaintăm în vârstă, extindem acest comportament și către alte relaţii semnificative (partenerii de cuplu, copii).

℗PUBLICITATE



Punând sub lupă psihologia adultului s-a observat că felul în care a fost experimentat ataşamentul în copilărie are un impact major în relaţiile sale semnificative. De asemenea, s-a constatat și că experienţele relaționale pe care un adult le-a avut pe parcursul vieţii au un rol relevant în acest mecanism de manifestare a ataşamentului.

În viaţa adultă în relaţiile de cuplu, aceste stiluri de ataşament se manifesta prin următoarele comportamente: persoanele cu un stil securizant se simt confortabil în intimitate şi de obicei, sunt calde și iubitoare; persoanele anxioase, sunt foarte dornice de intimitate, sunt foarte preocupate de relaţiile lor şi de cele mai multe ori îşi fac griji în legătură cu capacitatea partenerului de a le iubi la fel de mult; persoanele evitante pun un semn egal între intimitate şi pierderea libertăţii, de aceea tind să limiteze destul de mult apropierea faţă de partener. De asemenea, stilul de atașament se manifestă în perspectiva pe care o avem asupra intimității și a apropierii în cuplu, în modul în care gestionăm conflictele, în atitudinea pe care o avem vis-a-vis de sex, în abilitatea de a ne exprima dorințele și nevoile, așteptările pe care le avem de la partener.

Fiecare fiinţă umană, fie că este un tânăr adolescent care abia acum se îndrăgosteşte pentru prima dată, sau fie că este vorba despre un adult, aflat într-o căsnicie de 30 de ani, aparţine unui stil de ataşament. Statistica spune că suntem puţin peste 50% dintre persoane care avem un ataşament sigur, aproximativ 20% aparţin stilului de ataşament anxios, 25% sunt evitanți iar restul de 3-5% au un stil dezorganizat de ataşament. Nici unul din aceste stiluri de ataşament nu este considerat „patologic”. Odată ce înţelegem mai bine cum stilurile de ataşament ne influenţează comportamentul în relaţiile de cuplu, începem să înţelegem şi nevoia fiecăruia de intimitate şi apropiere şi cum aceste deosebiri pot duce la conflicte, lupte de putere. De exemplu, reacţiile comportamentale ale unuia dintre parteneri care, deşi nu este sigur dacă celălalt îl iubeşte, rămâne totuşi în relaţie, sau ale altuia care îi declară partenerului că e pregătit să rupă relaţia, și apoi se se răzgândește câteva minute mai târziu, încep să aibă sens în lumina stilurilor de ataşament.

Cercetările din domeniul psihologiei au evidenţiat de nenumărate ori că predictorul cel mai bun pentru fericirea într-o relaţie personală este un stil de ataşament securizant. Dar, daca ne simțim nefericiți în relația de cuplu și ajungem la concluzia că aparținem unui stil de atașament evitant sau anxios, vestea bună vine din partea știintei care spune că este posibil să ne schimbăm stilul de ataşament. Veste mai puțin bună este că această schimbare este una profundă, care necesită un îndelung proces de introspecţie şi o puternică motivaţie de schimbare. Mai mult, în lipsa unui efort susţinut de viaţă conştientă, „fantome” ale strategiilor de adaptare învăţate în copilărie, ca răspuns la nevoile noastre neîmplinite pot apărea ori de câte ori anumite butoane ne sunt apăsate.

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0