Skip to content

Bowlby a descris atașamentul ca fiind o reacție adaptivă care îmbunătățește șansele de supraviețuire ale copilului. Cu cât mai aproape se află copilul de persoana care-l îngrijește, cu atât este mai în siguranță. Copiii care dezvoltă atașament securizant vizavi de persoanele care-l îngrijesc au avut suficiente experiențe din care să învețe ce este siguranța, cum să solicite ajutor la nevoie și să aibă încrederea că persoana de îngrijire îi poate ajuta, dar și încrederea pentru a explora în prezența persoanelor de îngrijire primară, ca „bază de siguranță”. În schimb, copiii care dezvoltă modele nesigure de atașament au învățat cum să facă față prezenței unei persoane de îngrijire care nu poate, din varii motive, să asigure suficientă siguranță emoțională; de aceea, pentru ei lumea pare un loc amenințător, copiii se simt frecvent depășiți de situațiile de viață și vor dezvolta circuite fiziologice specifice pentru situațiile cu încărcătură emoțională negativă. Această raportare derivată din modelul de atașament devine, astfel, integrată în sistemul fiziologic al copilului.

Cercetările privind atașamentul atestă faptul că aceste modele de atașament și de raportare la mediu sunt în mare parte consolidate până când copilul împlinește vârsta 1 an – înainte chiar să poată merge sau vorbi! Modelele de atașament devin răspunsuri fiziologice la anxietate și pot dura cu ușurință întreaga viață.

Bebelușii se nasc cu circuite nervoase separate pentru explorarea mediului, evitarea sitațiilor amenințătoare, predilecția pentru conectare bazată pe căldură, afecțiune și plăcere. La început, aceste sisteme nu sunt coordonate unul cu celălalt și, de aceea, copiii trebuie să se concentreze asupra unui singur lucru într-un anumit moment dat. Experiențele timpurii ale copiilor cu persoanele lor de îngrijire par a fi precursoare ale modului în care aceste sisteme ajung să se coordoneze pe parcursul vieții. Dacă atașamentul copiilor a fost construit prin căldură, protecție și bunăstare, ei învață că oamenii sunt valoroși și că relațiile umane sunt valoroase. Dacă, pe de altă parte, interacțiunea cu persoanele de îngrijire primară a fost sursă de durere, dezamăgire sau neglijență, copiii pot învăța să evite oamenii și relațiile. Temperamentul copiilor poate afecta calitatea interacțiunilor și atașamentului de zi cu zi dintre părinți și copii. Sensibilitatea, căldura și consecvența în reacțiile părinților la solicitările bebelușilor sunt factori-cheie în promovarea atașamentului sigur, chiar și în cazul celor mai dificile structuri temperamentale.

Creierul este construit de-a lungul timpului, de jos în sus. Arhitectura de bază a creierului este construită printr-un proces continuu, care începe înainte de naștere și se continuă până la maturitate. Mai întâi se formează conexiuni și abilități neuronale simple, urmate de circuite și abilități mai complexe. În primii ani de viață, mai mult de 1 milion de noi conexiuni neuronale se formează în fiecare secundă. După această perioadă de proliferare rapidă, conexiunile sunt reduse printr-un proces numit pruning, ceea ce le permite circuitelor creierului să devină mai eficiente. Conexiunile care se formează devreme în timpul vieții oferă fie o bază puternică, fie una slabă pentru conexiunile care se formează mai târziu.

Deși profilul genetic furnizează planul de bază pentru formarea circuitelor creierului, aceste circuite sunt întărite prin utilizarea (activarea) repetată. Stresul toxic slăbește arhitectura creierului în curs de dezvoltare, ceea ce poate duce la probleme de-a lungul vieții în ceea ce privește învățarea, comportamentul, sănătatea fizică și psihică. Experiența stresului este însă o parte importantă a dezvoltării sănătoase! Activarea răspunsului la stres produce o gamă largă de reacții fiziologice care învață și pregătesc organismul pentru a face față amenințării. Cu toate acestea, atunci când asemenea răspunsuri rămân activate la niveluri ridicate pentru perioade semnificative de timp, fără a avea relații de susținere pentru securizare și ajutor, atunci se consideră că apare stresul toxic. Acest lucru poate afecta dezvoltarea conexiunilor neuronale, în special în zonele creierului dedicate abilităților și funcțiilor de integrare superioară.

Cercetările privind atașamentul din ultimii 50 de ani și neurologia modernă din ultimii 20 de ani susțin următoarele:

  1. Relațiile noastre mai vechi construiesc structurile creierului, pe care noi ulterior le folosim pentru a relaționa pe tot parcursul vieții.
  2. Experiențele din relațiile timpurii se codifică în circuitele neuronale ale creierului nostru până la vârsta de 12-18 luni, în cadrul memoriei implicite, în afara conștienței. Iar aceste modele de atașament devin „regulile cunoscute, dar nu amintite”, șabloanele, schemele pentru relații, cu care operează fiecare persoană pe tot parcursul vieții.
  3. Când aceste experiențe timpurii au fost deficitare, modelele inconștiente de atașament pot continua să modeleze percepțiile și răspunsurile creierului la experiențele relaționale noi, după același vechi model învățat în copilăria mică. Creierul se blochează, nu poate lua din experiența nouă informații noi, nu poate învăța, nu se poate adapta la aceste experiențe (apar modelele defensive ale tulburărilor de personalitate).

Din fericire, creierul uman are în mod constant capacitatea biologică înnăscută de a dezvolta noi neuroni pe tot parcursul vieții și, mai important, de a crea noi conexiuni sinaptice între neuroni pe tot parcursul vieții. Toți ne putem crea noi modele de activare neuronală din experiențe noi; toți putem combina modele vechi (chiar și neadaptative) cu modele noi (mai adaptive) de activare neuronală; toți putem crea noi circuite, căi și rețele neuronale care să ne permită să relaționăm în moduri noi, mai sănătoase și mai reziliente. Fiecare dintre noi poate stoca acele noi modele mai adaptive în ambele structuri ale memoriei: în memoria explicită, ca să fie conștientizate și folosite pentru funcționarea sănătoasă conștientă, precum și în structurile memoriei implicite, ca să devină noi obiceiuri de relaționare.

Neuronii din regiunile limbice – structura de bază pentru învățarea emoțională, care este fundamentală pentru sentimentul nostru subiectiv de sine personal și social – nu sunt complet conectați la naștere. Aceste regiuni sunt programate genetic pentru a forma conexiuni sinaptice în urma experiențelor relaționale pe care le avem cu persoanele de îngrijire, regiunile respective activându-și dezvoltarea și conectivitatea dacă persoana beneficiază de disponibilitate emoțională și interacțiuni reciproce. Deci, nu numai că simțim empatie deoarece avem cortexul prefrontal dezvoltat în cadrul creierului nostru, dar am și dezvoltat structuri complexe ale creierului (cum ar fi cortexul prefrontal) deoarece am primit îngrijire bazată pe disponibilitate și empatie.

Acest creier uman evoluat este structura cea mai complexă formată prin cel mai dinamic proces care există. 100 de trilioane de celule în 3 kilograme de substanță organică… din care 100 de miliarde de neuroni sunt materie cenușie. Fiecare neuron este capabil să se conecteze cu până la 10 000 de alți neuroni… Așadar, numărul de conexiuni sinaptice și de mesaje neurochimice posibile în fiecare creier uman este mai mare decât numărul de atomi din Univers… Aceste celule ale creierului se activează de 10 până la 100 de ori pe secundă, trimițând semnale neurochimice către alți neuroni. Astfel, miliarde de neuroni se activează în creierul nostru în fiecare moment. Deci, creierul operează într-o constantă oscilație dinamică: un moment de activare, apoi un moment de odihnă… un moment de schimbare, apoi un moment de stabilitate. Aceste oscilații sunt integrate în toate structurile creierului, de jos în sus și de sus în jos, de la stânga la dreapta și invers, dar și în orice altă direcție – pentru a crea continuitate, dar și flexibilitate.

Orice experiență activează alți neuroni în creierul nostru, iar experiențele repetate determină neuronii să se activeze în mod repetat. Neuronii care „se activează repetat și împreună” întăresc conexiunile neuronale dintre ei, iar acestea devin rețele neuronale și se concretizează în modele de răspuns. Acesta este modul în care toate modelele de atașament sunt întipărite în creier; dar este și modul în care ele se pot schimba.

℗PUBLICITATE



Printre cele mai importante structuri cerebrale ce integrează mecanismele prin care atașamentul structurează formarea creierului se numără amigdala, hipocampul, hipotalamusul si cortexul prefrontal.

Amigdala funcționează mult mai repede decât cortexul superior și îi sunt necesare doar 200 de milisecunde pentru a declanșa modelul „luptă sau fugi”, comparativ cu cele 3-5 secunde necesare cortexului ca să analizeze o situație. Deci, procesarea în cadrul amigdalei nu accesează traseul neuronal al conștienței noastre pentru a stoca o experiență în memoria noastră implicită… și asta se întâmplă în 80% din timp.

Astfel, experiențele social-emoționale relaționale sunt procesate de amigdală înainte ca acele structuri ale creierului care pot face analiza în mod conștient să fie maturizate (înaintea vârstei de 2½ – 3 ani), iar aceste experiențe sunt stocate doar în memoria implicită, în afara conștienței. Acest pattern caracterizează TOATE modele de atașament. Cercetările au demonstrat că modelele de atașament se stabilizează în circuitele neuronale între 12 și 18 luni de viață, ele fiind stabile și inconștiente. Și dacă experiențele noi nu le schimbă, vor rămâne „reguli” fixe până la maturitate.

Pe de altă parte, amigdala este structura destinată atât procesării noastre emoționale și sociale, cât și procesării fricii. Astfel, modularea relațiilor și modularea fricii se suprapun, iar cea mai veche schemă de relaționare, cea mai timpurie experiență implicită a noastră poate avea o tendință spre negativ pentru că, evolutiv, acei membri ai speciei noastre care au fost tensionați, anxioși, mereu în alertă au avut o rată mai mare de supraviețuire.

Hipocampul (câte unul pe fiecare latură a lobului temporal) face parte și el din sistemul limbic și, pe măsură ce se maturizează (la vârsta de 2½ ani), începe să traducă experiențele pentru memoria explicită, realizând o legătură vitală cu funcționarea corticală. Odată cu dezvoltarea prelucrării explicite, conștiente, începem să ne amintim experiențele de viață, inclusiv experiențele relaționale de la vârsta de 2½ – 3 ani. Deci, lobul temporal al cortexului este locul în care amintirile experiențelor de atașament sunt stocate, conștient și inconștient; precum și locul unde, atunci când sunt conștientizate, acestea se pot schimba.

Hipotalamusul, o structură situată mai adânc în sistemul limbic, eliberează mulți hormoni diferiți, pentru a regla amigdala. Unul dintre aceștia este oxitocina – supranumită și „hormonul dragostei și al atașamentului” – care este eliberată prin atingere, conectare emoțională și mișcare. Oxitocina calmează amigdala și poate stimula cortexul prefrontal pentru a dezvolta fibrele neuronale ce poartă neurotransmițătorul inhibitor GABA până la amigdală, pentru a diminua reacția cauzată de frică. De aceea, îmbrățișările ne fac să ne simțim în siguranță și legați de persoana de atașament – fiindcă ajută la eliberarea oxitocinei în creierul nostru. Studiile arată că, uneori, chiar și imaginea vizuală a persoanei pe care o iubim sau cu care ne simțim în siguranță poate elibera oxitocina în creierul nostru. (A ne imagina ceva este la fel de real pentru creierul nostru ca a vedea ceva real – adică aceiași neuroni se activează și pot elibera oxitocina pentru a calma centrul fricii. Iar acest mecanism este mediat prin cortexul prefrontal).

Structurile care alcătuiesc cortexul prefrontal mijlociu (MPFC) – cortexul ventral (frontal) medial și orbitofrontal (în spatele ochilor) și cingula anterioară – constituie creierul social. Cortexul prefrontal mijlociu, situat la doar câteva straturi de celule depărtare de regiunile limbice, este cel ce reglează ori suprimă semnalizarea emoțională rapidă și răspunsul amigdalei. Cortexul prefrontal lateral dorsal (în părțile laterale ale lobilor frontali) este zona memoriei de lucru (tabla de joc a creierului), de unde ne putem recupera amintirile stocate în mod conștient, ca să operăm cu ele, sau le putem remodela folosind experiențele noi, înainte de re-stocarea lor în structurile memoriei.

Nevoia de reglare emoțională este motorul atașamentului și atașamentul este cel care conduce la dezvoltarea cortexului prefrontal, a acelor structuri ale creierului care pot realiza reglarea emoțională. Dan Stern și Peter Fonagy au demonstrat că avem nevoie să ni se arate empatie, să primim atenție și să fim înțeleși… Astfel apare intersubiectivitatea care dezvoltă teoria minții. („Știu că știi ce știu și știu că știi și ceva diferit de ceea ce știu eu.“)

Deci, chiar înainte de dezvoltarea conștienței, părintele reglează emoțiile copilului său prin propriul cortex prefrontal (reglarea prin conectarea creier la creier). Copilul „împrumută” funcționarea cortexului prefrontal parental pentru a-și regla propriile emoții, cortexul prefrontal al copilului se dezvoltă prin preluarea percepțiilor parentale despre ce reprezintă copilul, iar în timp își va dezvolta propriul sistem de reglare a emoțiilor și va începe să aibă conștiință de sine și auto-reflecție pe cont propriu.

În loc de concluzie, putem spune că „fiecare dintre noi este suma propriilor experiențe, adică suma conexiunilor sale neuronale”. Iar cunoașterea acestor informații face cu atât mai importantă interacțiunea părinte-copil în primii 3 ani de viață, când, practic, părintele este unul dintre principalii arhitecții care desenează harta lumii în creierul copilului său.

Oana Niculae este medic specialist în psihiatrie pediatrică și deține o experiență clinică bogată în munca cu copiii și adolescenții.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
24,75 lei
Continuă cumpărăturile
1