Așteptând schimbarea

Nu de puține ori ajungem în viață la concluzia că trebuie să facem o schimbare și de multe ori chiar facem, ne schimbăm garderoba, coafura sau culoarea părului, drumul de întoarcere acasă, piciorul cu care coborâm dimineața din pat, mâna în care ținem poșeta sau locul pernei în pat. Uneori ne schimbăm locul de muncă, alteori casa sau chiar țara. Facem toate astea așteptând ca ceva să se întâmple, să fim mai binedispuși, mai prietenoși, mai performanți, mai fericiți. Ne ascuțim simțurile și stăm la pândă să prindem un compliment, o laudă, o bucurie, o încurajare sau orice semn prin care să înțelegem că s-a schimbat ceva. De multe ori chiar se întâmplă ceva, ceva asemănător cu mirarea în fața unei dimineți însorite, prevestitoare a unei zile pline de promisiuni. Numai că ziua se încăpățânează să fie mohorâtă și prietenii prost dispuși. Lumea nu cunoaște nevoia noastră și nu ne reflectă așteptările. Toate trucurile încercate fac din mirarea noastră un balon de săpun. Şi totuși, avem nevoie să se schimbe ceva.

De foarte multe ori, în cabinetele de psihoterapie vin persoane care, ajunse la capătul puterilor vor să facă o schimbare. Își expun problemele, își justifică alegerile, te conving de perenitatea caracterului lor infailibil și așteaptă îndrumări de tipul „ghidul bunelor maniere”. Degeaba expui teoria „schimbă-te pe tine și atunci vei schimba lumea”, răspunsul e unul și foarte bine argumentat, nu încape loc de învoială: așa a fost dintotdeauna, acesta este felul lui de a fi, așa crede el că e bine, și apoi, ca să fie sincer nici nu crede că va putea să se schimbe, a mai încercat dar așa se simte el bine să fie.

Identificăm aici două aspecte:

1. un atașament dependent de propria sa proiecție în lume, un tipar de gândire, simțire și comportament care activat în context social a reprezentat însăși persoana lui.


2. înțelegerea schimbării ca o destructurare a Eu-lui și deci a pericolului non-existenței.

Și pentru că se acceptă cu greu, de cele mai multe ori să se facă schimbări sau să fim noi înșine schimbarea, nu ne rămâne altceva de făcut decât să o așteptăm.

Principala intervenție terapeutică în acest caz mi se pare a fi relația terapeutică trăită mai mult decât cea analizată, concentrarea absolută a atenției pe prezent. Se poate structura relația terapeutică astfel încât ea să poată funcționa ca un incubator pentru capacitățile mai mult sau mai puțin dezvoltate ale pacientului de a simți, a gândi și a iubi. În acest spațiu aseptic, se experimentează o echivalență psihică între lumea internă și realitatea externă. Reflectarea asupra modalităților în care gândurile, sentimentele și trăirile noastre influențează și la rândul lor sunt influențate de realitatea externă. Capacitatea de reflectare a terapeutului aici este de o mare importanță. Se poate submina astfel dependența dintre persoană și proiecția ei, și se poate accentua interdependența dintre lumea internă și realitatea externă. Reflectarea, oglindirea este începutul unui dialog vindecător, primul pas în înțelegerea faptului că, realitatea externă vorbește despre lumea noastră interioară, mai mult chiar, lumea noastră interioară determină realitatea externă. O reglare afectivă prin validare și empatie la trăirile pacientului duce la conștientizarea faptului că, schimbarea reprezintă o posibilitate de creștere și co-creare a propriei vieți. Ea vine dacă ne pregătim să o așteptăm. Ajunși aici, printr-un joc de rol activ și puternic ancorat în prezent putem aștepta schimbarea. Da, așteptăm schimbarea, așa cum ne pregătim și așteptăm musafirii sau prietenii sau iubitul. Aerisim casa, facem curățenie, aranjăm ce este în dezordine, punem pe masă un buchet de flori. E mai ușor de înțeles privind în exteriorul nostru atunci când, aștepți schimbarea făcând ceva cu interiorul tău: respiri corect și îți liniștești gândurile, arunci din jurul tău tot ce nu îți mai servește și te împiedică să crești pe drumul tău, îți pui în ordine prioritățile și te recompensezi când ai mai dărâmat o supărare, ai mai învins o frică, ai mai înțeles un obstacol. În centrul sufletului tău așezi un buchet de sentimente de iubire, încredere, curaj și bucurie și oricât de îndărătnică și nazuroasă ar fi schimbarea, încet, încet o să se-apropie…

Mai greu de lucrat însă cu o persoană care percepe schimbarea ca pe o destructurare a Eu-lui. „Eu așa am fost dintotdeauna”, „De ce trebuie să mă schimb Eu?” Eu cred că știu ce am de făcut”, „Așa am citit, învățat Eu, Eu fac lucrurile bine”. Din punct de vedere psihologic Eul e o instanță centrată în jurul conștiinței, dar are și o dimensiune inconștientă. Este instanța de comandă și control a activității psihice. Acest Eu care apare ori de câte ori persoana vorbește despre sine, dă dovada unui Ego puternic, gata oricând să se apere și să supraviețuiască.


Egoul se naște din separare:
• separarea ființei în atribute socialmente determinate și
• separarea ființei de Unime

La întrebarea “cine ești tu?”, Ego-ul întotdeauna va răspunde prin identificare cu vârsta, sexul, poziția în societate, realizările, posesiunile, experiențele etc. persoanei respective. Această fărâmițare a Eu-lui în cât mai multe aspecte exterioare nouă și de cele mai multe ori greu de controlat, identificarea cu aceste aspecte, ne fac vulnerabili și… ego-iști. Schimbarea în bine în acest caz nu poate fi înțeleasă decât ca o augmentare a acestor aspecte și întărirea lor. Şi inevitabil asta va duce și la o creștere a ego-ului. Şi astfel se ajunge într-un cerc vicios în care nu este posibilă schimbarea…

Cum putem face totuși schimbări? Unde putem… aștepta schimbarea? Și oare va veni?

Va veni dacă o așteptăm în locul potrivit. Va veni la tine, cel de dincolo de vârstă, sexul, poziția în societate, realizările, posesiunile, experiențele tale; acolo unde dezgolit de toate atributele tale, ești tu cel adevărat, esența și voința ta, iubirea și credința ta. Când lucrurile nu mai sunt așa cum îți dorești, când te simți copleșit de întâmplări și evenimente, când nu mai vezi niciun chip prietenos și te simți singur, așază-te aici, în central ființei tale, pregătește-te să o întâmpini așa cum ți-ai întâmpina un prieten, un iubit, un musafir prețios, deschide larg ferestrele și pune un buchet de flori pe pervaz și așteapt-o… schimbarea percepe și cea mai fină mișcare a sufletului tău și va porni spre tine, pregătește-te și așteapt-o doar…

Și totuși cel mai greu mi se pare să aștepți schimbarea atunci când ești separat de Unime.

Aproape universal, textele și tradițiile vechi ne spun, în limba timpului lor, că suntem parte din tot ceea ce vedem, că suntem conectați printr-o Forță la evenimentele din lumea noastră, unul la celălalt, la procesele din interiorul trupurilor noastre, precum și la Cosmos și dincolo. Această Forță este descrisă ca atotputernică, ceva care întrepătrunde întrega Creație. Este o parte din noi înșine, precum și o parte din ceea ce percepem. Acest câmp al Unimii răspunde la lucrurile pe care le facem și la modul în care gândim și simțim. El ne permite, ca indivizi să participăm la evenimentele din viețile noastre mai degrabă decât să ne simțim deznădăjduiți și să stăm să privim fără a face nimic.

Separarea de Unime ne privează de forța vieții, ne face să înțelegem că ignorând Creația ne sabotăm dreptul la existență.

Ce înseamnă să fim separați de Unime? Înseamnă să credem că avem dreptul la fericire fără a fi fericirea, avem dreptul la adevăr și iubire fără a fi adevărul și iubirea, avem dreptul la viață fără a co-crea viață, înseamnă să cerem fără a da nimic în schimb, înseamnă a lua fără a pune nimic în loc, înseamnă sa te servești de tot și să nu fii recunoscător, înseamnă să arzi și să nu fii lumina.

Un singur lucru ne ajută să întâlnim schimbarea și anume, reîntoarcerea în Unime. Acolo unde totul este interconectat și într-o permanentă schimbare. Acolo unde înțelegem că fiecare gând, cuvânt, sentiment sau faptă de-a noastră poate să creeze dar să și ucidă, unde aflăm că viața pulsează în pietre și flori, în oameni și stele, în aer și ape, în vorbe și foc, în lumină. Noi suntem ființe complexe, încastrate în matricea Universului. Evoluăm, ne adaptăm și ne schimbăm. Cel care ne permite accesul la toate aceste procese este Sinele nostru real, pe care îl experimentăm în fiecare moment.

Universul întreg îți pune în față mii de oglinzi în care să te vezi și să faci “ajustările” de rigoare până când vei deveni cea mai bună variantă a ta. A renunța la o ofertă atât de generoasă mi se pare o dovadă de lașitate sau de neiubire, pentru că doar Iubirea este liantul ce leagă totul în Unime.

Vorbind despre schimbare e ca și cum ai transmite mesajul că ești interesat de ea și o dorești. Dorind-o, începi pregătirile să o întâmpini. Pregătit fiind, doar o aștepți.

Mai simplu de atât nu se poate. Mi se pare o abordare potrivită pentru cei care nu știu, nu pot sau nu cred că se pot schimba.

Distribuie

Cornelia Hancsiki

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Cornelia Hancsiki

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA