Fobia socială, cunoscută și ca anxietate socială, reflectă teama intensă și persistentă, marcată de situațiile sociale sau de performanță, când pot apărea jena sau evaluarea negativă de către ceilalți. Această tulburare este destul de comună (până la 13% estimată ca prevalență pe viață), și conduce la dificultăți semnificative întrucât indivizii cu fobie socială pot evita o gamă largă de situații în care experimentează teama că vor fi penibili și/sau criticați de ceilalți.
Cele mai comune situații de teamă includ grupurile sociale ca petrecerile, întâlnirile cu parteneri, inițierea unei conversații și interacțiunea cu o persoană care are o poziție de autoritate. În unele cazuri, situațiile sunt trăite ca un mare pericol, chiar ajungându-se și la atacuri de panică. Important de menționat este faptul că adulții cu această tulburare trebuie să recunoască că teama lor este extremă și nerealistă.
În timp ce anumite stări de anxietate socială și timiditate sunt normale, indivizii care îndeplinesc criteriile pentru fobie socială experimentează aceste temeri mai frecvent și mai intens, care intereferează cu activitățile profesionale sau academice, activitățile sociale sau relațiile cu alte persoane. Unele persoane cu fobie socială prezintă deficite ale abilităților sociale, dar nu este un criteriu obligatoriu. În plus, în timp ce anumite persoane simt teama în aproape toate situațiile sociale (cunoscută și ca fobie socială generalizată), altele simt teama doar într-o singură sau câteva situații de performanță sau de relaționare.
℗PUBLICITATE
Teama de a vorbi în public este o formă particulară de anxietate socială, care în mod specific implică îngrijorarea că publicul va considera prezentarea ca fiind inadecvată (de ex. teama că publicul va crede că vorbitorul este prost, plictisitor, pare prea anxios etc.).
Având în vedere faptul că teama de a vorbi în public este o trăire comună și normală oamenilor, este important ca sentimentul de teamă să fie mai intens comparativ cu cel al populației generale și să intefereze cu activitățile de rutină sau să afecteze semnificativ activitățile persoanei pentru a putea îndeplini criteriile de diagnostic.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
