Skip to content

Primăvara în noi, gânduri se învălmășesc precum ciripitul păsărilor, sentimente prind rădăcini dând mici vlăstare mângâiate de razele soarelui și emoții înfloresc, flori gingașe de cireș. Dansăm hora dragostei, ne înlănțuim precum crengile copacilor și spunem vorbe dulci – frunze verzi tremurânde în adierea vântului, promisiuni pentru o veșnicie – brazi falnici cu „cetina tot verde“.

Vara vine peste noi și ne găsește epuizați de atâta dans, joc, îmbrățișări, vorbe dulci și promisiuni; soarele dogorește și de prea multă căldura și încredere ne lăsăm despuiați de noi, de noi înșine. Stăm goi unul lângă altul, fără măști, fără ziduri, obosiți de atâta primăvară, încrezători în gândurile, sentimentele, emoțiile pe care le avem unul pentru celălalt. Ne trezim când norii încep a se aduna și hotărâm să ne construim un cuib. Ne desfacem aripile și ne luăm zborul către zări, după crenguțe, frunze și câte și mai câte ca să ne terminăm cuibul și ca să-l facem cât mai confortabil. Și așa, zi de vară până-n seară, uitând de noi, obosiți și mult prea preocupați de cele făcute peste zi, pentru a mai avea puteri să ne jucăm, să dansăm, să ne spunem vorbe dulci, să ne îmbrățișăm, să ne lăudăm, să ne apreciem.

Azi așa, mâine tot așa, până când nori grei se adună și stropi uriași de ploaie încep să cadă peste cuibul nostru. Apar fisuri, suntem uzi până la piele și în loc să ne luăm în brațe, să ne încălzim, ne aruncăm vorbe ca tunetele cerului și ochii ne scapără precum fulgerele dintre nori. Apare soarele și un curcubeu de gânduri și emoții străbat ființele noastre care cad doborâte sub arșița lui.

Toamna se furișează printre copacii din noi, alungându-ne frunzele care plutesc în trecut sau spre necunoscut, găsindu-ne singuri în doi, resemnați. Tânjim după noi sau după noi doi, nu mai știm cine suntem sau dacă vom mai fi, dar tăcem; nu mai știm să o spunem, nu mai știm cum să o spunem, ne e frică poate; cântăm singuri nepăsându-ne dacă e cineva să ne asculte, visând la o iubire care, poate, nici nu e.

℗PUBLICITATE



Iarna ne găsește cu aripile frânte, vulnerabili în fața gerului și a zăpezii care se așterne peste noi. Fulgii plutesc încărcați de atâția „de ce?“, de amintirea multor „întotdeauna“ și „niciodată“ și altele ca ele. Vorbele nerostite îngheață în noi și stăm în fața sobei, ascultându-ne propriile gânduri – lemne ce trosnesc, privind dansul flăcărilor, sperând că a lor căldură să topească tăcerea dintre noi și scânteile să reaprindă emoțiile demult trăite.

Unii ne vom vindeca aripile și vom zbura singuri spre cer așteptând o altă primăvară și trecând prin anotimpuri cu lecția învățată, sau nu.

Unii vom rămâne în cuib, îl vom petici și vom spera să trecem cu bine peste anotimpurile care vor urma.

Unii ne vom lua de mână și vom regândi primăvara ca să putem reconstrui în vară trăinicia cuibului, ca toamna să nu zgribulim sub stropii reci de ploaie și iarna să ne învelim cu noi, fericiți ca am (re)învățat să nu ne fie frică de noi, să nu ne fie rușine când ne simțim vulnerabili, să ne acceptăm așa cum suntem, să iubim ființa din noi, să fim prezenți în noi și pentru noi doi.

Psiholog clinician, psihoterapeut relațional, membră a Colegiului Psihologilor din Romania și autor colaborator al paginadepsihologie.ro. Carmen coordonează programul de formare în psihoterapia familiei al AMPP din Oradea.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
20,90 lei
Continuă cumpărăturile
1