Am adus pe lume un OM

De cele mai multe ori, după primul zâmbet când lumea o vede pe Ana se întoarce înspre mine și cu o față plină de compasiune mă întreabă: Și? (Pauză) Cum e? (Pauză) Greu, așa-i? (Pauză). Pauzele mi se par, parcă, mai “dureroase” decât întrebările în sine – dau o notă de gravitate situației. Și lucrurile nu se încheie acolo: se trezește des noaptea, așa-i? Ești obosită? (gândul îmi zboară: Doamne! Arăt atât de rău?!?!), mai ai lapte? (Deci cum? Sânii mei au o cantitate limitată de lapte care, subit, se termină la un moment dat?!?!), plânge mult? (Hm… are șase luni! Încă nu citește dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic! Cumva trebuie să se exprime și ea), nu mai poți face nimic, așa-i? (Aaaaaaa… păi de-asta am „făcut” un copil știind că o să „fac” multă treabă cu el!). Povestea poate continua și vă las pe voi, la partea de comentarii, să ne uimiți cu alte astfel de replici.

când, mai exact, am ajuns să îi privim pe copilașii ăștia ca pe CEVA care ne încurcă în viața de zi cu zi?

În consecință mă întreb: când, mai exact, am ajuns să îi privim pe copilașii ăștia ca pe CEVA care ne încurcă în viața de zi cu zi, care fac doar lucruri deranjante? Recunosc! Înainte să o avem pe Ana mi-aș fi dorit să fiu o mămică mai activă, să continui dar, mai ales, să finalizez toate proiectele, să merg la același număr de evenimente, să îmi programez la fel de multe întâlniri în cafenelele fancy din centrul orașului. Știți ce? M-am răzgândit! Mă pot lipsi de ele fără nicio problemă și nu mă deranjează asta! Merg pe principiul: timpul de acum cu fiica mea nu îl voi mai avea niciodată, dar timp pentru a face toate acele lucruri va fi destul atunci când va merge ea la creșă și la școală și apoi la casa ei. Deci 30 de ani după ce am timpul meu cu ea voi munci atât cât voi avea chef și putere. Dar timpul cu Ana nu mi-l mai dă nimeni înapoi!


cel mai bine pentru el, omul meu, este că în această perioadă să fiu cu el

Mi-am dat seama că am adus pe lume un OM pentru că EU am hotărât asta, EU mi l-am dorit enorm. Acest om nu are nicio vină pentru că eu făceam atât de multe lucruri înainte; iar acum e datoria mea să îi ofer tot ce pot pentru a-l crește, pentru el însuși, așa cum consider eu că e cel mai bine. Și cel mai bine pentru el, omul meu, este că în această perioadă să fiu cu el. Zi de zi, noapte de noapte! Să îi răspund nevoilor cât mă descurc de bine, să accept că nu voi putea mereu să fac totul, dar mă străduiesc, să îl pregătesc pentru a fi omul pe care mi l-am dorit atât de mult. E ușor? Nu este! Dar cine a zis că ar trebui să fie? E greu? Poate uneori mai mult decât mi-aș fi imaginat! Dar este cel mai frumos greu din întreaga lume. Îmi doresc să schimb ceva? NICI VORBĂ!


Așa că da: uneori nu dorm atât cât mi-aș fi dorit, uneori plânge mai mult și durează puțin până îmi dau seama ce nevoie are, uneori se simte rău și mă simt extrem de neputincioasă și asta doare, fac atât cât îmi permite timpul pentru viața mea profesională și, dacă sunt bine organizată, chiar îmi iese, poate nu arăt la fel de îngrijit, să spunem, ca înainte să o am pe ea dar, crede-mă, I’ll be back!

Așa că… nu sunt de compătimit pentru cele descrise la început! Sunt de invidiat pentru că am avut privilegiul să aduc pe lume un OM.

Distribuie

Raluca Anton

Raluca Anton este doctor în psihologie, psihoterapeut specialist și supervizor în psihoterapii. Are o vastă experiență în terapia individuală a problemelor emoționale a adulților dar și în psihoterapia de familie. De-a lungul anilor a avut diverse proiecte prin care a promovat publicului larg psihologia validată științific, unul dintre aceste proiecte fiind emisiunea Jurnal de Psiholog.

Mai multe articole de Raluca Anton

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA