Acesta nu este un articol despre feminism!

Am deschis ochii azi-dimineață, în vreme ce prin fereastra întredeschisă intrau căldură, ciripit de păsări și zgomotul mașinilor grăbite spre undeva. În cameră, pisoii se întindeau agale și cățelul dădea din coadă bucuros pentru că știa că va fi scos afară. M-am ridicat, mi-am făcut o cafea, m-am îmbrăcat și am ieșit în parc, contemplând acest univers fascinant și complex, în care pot coexista atât de multe lucruri similare și opuse. M-am simțit recunoscătoare pentru libertatea pe care încă o am – de a trăi, de a face greșeli, de a mă răzgândi, de a explora lumea din interior și din afară și, mai ales, astăzi, am simțit o puternică recunoștință pentru toate ființele de pe pământ care cred și trăiesc pentru ca această libertate să fie o realitate comună tuturor, și nu doar un privilegiu al unora.

„Suntem cu toții în aceași barcă”, aud parcă vocea Rebeccăi Sears (formator senior al Institutului Relațional Imago Internațional și reprezentantă a Centrului Imago din Washington). Da. Chiar suntem cu toții în aceeași barcă, indiferent de vârstă, sex, religie, profesie, credințe și așteptări; împărțim cu toții spațiul unei planete care ne poartă tuturor poveștile și tainele.

Suntem cu toții în aceeași barcă și cred că mereu am fost așa. Este adevărat că, de-a lungul istoriei, mulți au încercat (și încă încearcă) să rămână singuri în barcă sau să fie singurii care ies din ea, pe criterii diferite, în funcție de credințele dominante ale unei epoci sau ale alteia, iar dacă nu au reușit nici una, nici alta, au încercat să-i forțeze pe ceilalți să devină asemenea lor sau i-au subjugat. Iluzia puterii fiind mult mai de dorit decât dificultatea acceptării diferențelor.

M-a intrigat mereu existența feminismului. Copil fiind, nu îi înțelegeam rostul și nevoia. Mă uitam în jur, la ceilalți copii cu care îmi petreceam timpul, la adulții din jurul meu, și nu vedeam decât oameni care, într-un fel sau altul, încercau să trăiască așa cum le dicta conștiința. Nu mi se părea că sunt diferită de ei și nici ei de mine. Crescând, am aflat, pe propria-mi piele, că lucrurile nu stau întocmai așa. Că fetițele au voie să facă anumite lucruri, dar nu altele. Că băiețeii pot fi într-un anume fel, dar nu în altul. Că a fi împreună, nu mai e un lucru care vine de la sine, ca atunci când ne jucam în fața blocului, intrând, pe rând, în pielea oricărui personaj ne imaginam; ci că trebuie să respectăm anumite șabloane și așteptări, presetate pentru noi cu mult înainte să ne naștem.


Fetițele sunt firave, sensibile, neajutorate. Băiețeii sunt puternici, duri, curajoși. Fetițele poartă rochițe cu volănașe și părul strâns în cozi, băiețeii se îmbracă în pantaloni și cămașă cu gulerul apretat. Fetițele pășesc încet și delicat. Băiețeii pășesc dârz și hotărât. Fetițele plâng și sunt alintate, băiețeii nu plâng și sunt lăudați. Fetițele se joacă frumos, cu păpuși și căsuțe de jucărie, în care își intră în roluri de mame purtătoare de grijă. Băiețeii se joacă cu mașinuțe și monștri, într-o lume împărțită în eroi și răufăcători. Fetițele așteaptă cuminți și cu decență să li se ofere ceva. Băiețeii luptă și iau lucrurile pe care și le doresc. Fetițele fac pian, balet, gimnastică, croitorie. Băiețeii joacă fotbal, fac box, trag cu pușca.

Mai târziu, fetele se uită la filme siropoase și citesc romane de amor, în timp ce băieții joacă jocuri video sângeroase și râd de naivitatea fetelor. Fetele se machiază și se fac drăguțe ca să placă băieților, iar băieții trag de fiare, se iau la trântă pentru a impresiona fetele și pentru a-și defini statutul între ceilalți băieți. Fetele visează la ziua nunții, pe care o gândesc în cel mai mic detaliu, băieții visează la a cuceri Vestul Sălbatic. Fetele trăiesc cu teama că nu vor găsi nicicând un prinț pe cal alb, dar speră în continuare, că doar asta au fost învățate să facă; băieții, în schimb, trăiesc cu frustrarea de a o căuta pe Ileana Cosânzeana și de a nu o recunoaște în fetele din jur.

Până la urmă, majoritatea femeilor ajung să se căsătorească și să aibă nunta mult visată, iar bărbații ajung să se “lege la cap” și să fie “sub papuc”. Femeile fac copii (sau cel puțin așa e de dorit) în care își proiectează fiecare vis neîmplinit și nevoie reprimată, bărbații se simt neglijați și își ocupă timpul în afara familiei (sau într-o lume virtuală, care e cam același lucru). Femeile țin gospodăria, bărbații țin femeile acasă. Femeile au aceleași studii ca bărbații, dar nu și aceleași locuri de muncă. Bărbații au aceleași joburi ca femeile, doar că mai bine plătite. Femeile arată mișto, bărbații gândesc ca lumea. Femeile îmbătrânesc mai repede, bărbații îmbătrânesc și ei, dar nu e important. Femeile luptă cu bărbații și luptă între ele, bărbații nu mai luptă, că nu mai au pentru ce. Femeile se simt neînțelese și se cred picate de pe Venus, bărbații nu înțeleg femeile (că ei, între ei, s-au demistificat complet) așa că se refugiază înapoi pe Marte, de unde zice-se că veniră…


Și dacă ne gândim că acesta este doar un tablou ce surprinde un anumit tip de context, într-o anumită așezare geografică, economică, socială și politică dintr-un anumit timp dat… Toate aceste lucruri par a fi mai mult constructe sociale și culturale, nu vi se pare? În fond, psihicul uman, indiferent că e purtat prin lume de un sex sau altul, prezintă mai mult sau mai puțin aceleași caracterisitici. Zic mai mult sau mai puțin, întrucât ideea nu este să ne fim similari unii altora întru totul, ci să ne cunoaștem, recunoaștem și acceptăm în diferențele și unicitățile noastre.

Diferențele noastre sunt, adesea, cele care ne fac să ne simțim singuri și nesiguri, întrucât trăim într-o cultură a luptei pentru putere. Cel puțin în aparență, fiecare dintre noi caută în principal siguranță și confort, indiferent dacă alegem să le căutăm în relațiile cu cei din jur, în munca pe care o desfășurăm sau în credințele pe care le dezvoltăm.

Siguranța că suntem ok, că suntem suficienți, că viața noastră are sens și că putem stabili o legătură profundă cu o altă ființă. Indiferent dacă ești femeie sau bărbat, indiferent dacă te îmbraci în rochie sau în blugi, dacă conduci un mini sau un tanc rusesc, dacă dansezi sau scrii enciclopedii, dacă crești copii sau educi alte ființe, ai nevoie de siguranță și conexiune. Și atunci? Cum am ajuns în acest punct în care ne suntem unii altora cei mai mari dușmani? Cum putem să ne ajutăm unul pe celălalt în crearea unei baze de siguranță, dacă între noi există doar o luptă de putere, nu și o luptă pentru a rămâne conectați?

Înțeleg și chiar împărtășesc frustrarea și revolta femeilor în fața secolelor de oprimare și desconsiderare, dar pot să înțeleg și frica bărbaților de a nu pierde puterea, atât timp cât puterea este asociată cu siguranța. Și, pot, de asemenea, să îmi imaginez acest “război al sexelor” continuând la nesfârșit, atât timp cât ne vom raporta unii la ceilalți ca la marțieni și venusieni sau dacă ne vom aștepta ca celălalt să fie ca noi sau să se potrivească mănușă imaginii și fantasmelor noastre despre cum ar trebui (sau nu) să fie.

A ne accepta unii pe ceilalți, cu diferențele și similaritățile noastre, nu ține de feminism și de egalitate. De fiecare dată când mă gândesc la egalitate în acest context, îmi vine în minte un banc sec care mi se pare foarte potrivit: “Știi care-i diferența dintre o găină? Găina are picioarele paralele. Mai ales dreptul.” Ei bine, cam așa e. Cine măsoară cât de egali suntem? Raportat la ce sau la cine? Oare nu ar fi mai realist și mai sănătos să creștem copiii cu libertatea de a gândi și a explora, de a încerca și a greși, oferindu-le o bază de siguranță și posibilități de conectare, astfel încât ei să știe cum e să simți siguranța și conexiunea cu o altă ființă, străduindu-se mai mult să ducă mai departe această moștenire, decât toate aceste șabloane și etichete în care am fost nevoiți să ne potrivim până acum pentru a putea fi acceptați așa cum părem în fața lumii, și nu neapărat așa cum suntem în sinea noastră?

Este la fel de dificil să fii femeie, cum este și să fii bărbat sau copil, sau bătrân sau înalt sau slab sau indian sau arab sau orice altă vietate din univers, nu credeți? Dificil și interesant. Indiferent cât de în regulă suntem din anumite puncte de vedere, există mereu ceva ce nu funcționează cum ne-am aștepta sau ne-am dori, așa că lucrăm mereu la a ne dezvolta și a ne vindeca unii pe ceilalți învățând să trăim împreună. Suntem cu toții în aceași barcă, fiecare cu nevoile și visurile sale, cu ritmul și traumele sale, cu mecanismele sale de apărare și cu modalitatea proprie de a gestiona situațiile dificile și de a soluționa (sau crea) probleme. Și cu toții tânjim după conexiune și acceptare și siguranță și libertatea de a fi noi înșine, de a fi suficienți și valoroși și demni de iubire și demnitate.

Vă invit să urmăriți două filmulețe care surprind nevoia noastră de a fi acceptați cu diferențele noastre, de a fi încurajați și susținuți în pasiunile și visurile care au sens pentru noi și de a fi liberi să trăim în afara unor tipare limitative și constrângătoare.

Dansează sau mori…

Dacă Cenușăreasa ar fi bărbat…

Și vă mai las aici o scurtă poezie scrisă de Rupi Kaur:

„Suntem cu toții născuți
Atât de frumoși
Încât cea mai mare tragedie este
Să fim convinși că nu este așa.”

Pentru că acesta nu este un articol despre feminism. Este un articol despre Oameni!

Ilustrație de Irina Motroc

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA