Skip to content

sau …să mă accepţi aşa cum sunt până ce moartea ne va despărţi…

Jurămintele făcute în ziua nunţii ar trebui probabil să-l cuprindă şi pe acesta: „să mă accepţi aşa cum sunt până ce moartea ne va despărţi..

În multe cazuri însă nu este aşa..

„Nu este ea o gospodină grozavă, dar cu siguranţă când va gusta mâncarea făcută de mama se va strădui să fie .“
„Nu este un bărbat ambiţios, dar va deveni cu siguranţă..“
„Nu are şcoală, dar o să facă pentru că e important să avem un nivel intelectual apropiat…“

…şi multe alte cogniții de acest gen care la începutul căsniciei par praguri uşor de trecut, dar care cu timpul devin obstacole greu de trecut.

A intra în căsnicie cu speranţa că în timp partenerul va deveni întruchiparea a ceea ce tu doreşti să fie, este una din marile erori ce stă la baza neînţelegerilor de mai târziu.

℗PUBLICITATE



Cele mai multe cupluri aflate sub presiunea stresului zilnic nu găsesc în demersul către amiabilitate şi disponibilitatea pentru acceptare, fiecare îşi apără adevărul şi dreptatea şi vin în terapie cu dorinţa de a li se valida aşteptările.

În fiecare familie există stres. Pentru multe familii el este doar un acompaniament inevitabil la viaţa modernă, o sursă de zgomot un fundal de culoare albă care creşte sau descreşte în funcţie de programele, evenimentele speciale sau de punctele nodale ale ciclului de viaţă în cadrul familiei. Dar pentru multe alte familii sau cupluri există stresori perturbatori care le invadează viaţa. Aceştia sunt reprezentați de evenimente neprevăzute care nu numai că perturbă viaţa de familie, dar pot deteriora şi potenţialul persoanelor fizice precum şi relaţiile dintre acestea (Catheral, 2005).

Terapia Integrativ-Comportamentală de Cuplu (IBCT) se adresează problemelor relaţionale dintr-un cuplu prin acceptarea şi schimbarea comportamentelor ambilor parteneri. Dezvoltat la începutul anilor 1990 de Neil Jacobson și Andrew Christensen, IBCT incorporează intervenţii caracteristice primului şi celui de-al treilea val de terapie comportamentală (Christensen, Jacobson, & Babcock, 1995). În timp ce terapia clasică de cuplu include unele tehnici îndreptate direct spre schimbarea comportamentului unui partener care dăunează celuilalt, în IBCT se încearcă în primul rând accentuarea abilităților persoanei de a empatiza cu partenerul şi de a răspunde într-o manieră mai înţelegătoare. Astfel, în timp ce al treilea val de terapii individuale accentuează tolerarea şi acceptarea experienţelor emoţionale personale, (e.g., DBT, Linehan et al., 1991; ACT, Hayes, Strosahl, & Wilson, 1999), provocarea participanţilor la IBCT este de a face încă un pas spre acceptarea gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor unei alte persoane. Logica pentru incorporarea acestei tehnici de acceptare în terapia de cuplu este discutată pe larg mai jos. Este prea puţin că această acceptare poate fi o parte esenţială în tratarea cuplurilor cu probleme, dacă multe dintre problemele cu care se confruntă cuplurile sunt în esenţă nerezolvabile: un stil empatic versus unul retras, dezacordul în a trăi într-un mediu urban faţă de unul rural şi multe altele. Prin urmare obiectivul tratamentului nu este de a rezolva problema ci de a ajuta persoana  să răspundă într-un mod care să întărească intimitatea decât să o erodeze.

Acceptarea în IBCT înseamnă renunţarea la lupta de a schimba în favoarea unei atitudini deschise şi nondefensive, şi încercarea de a construi mai multă intimitate în jurul incompatibilităţilor. Decât să fie resemnaţi la inabilitatea de a se purta diferit unul cu celălalt, partenerii care se implică în tehnici de acceptare ar trebui să înţeleagă că renunţarea la eforturile de a schimba cealaltă persoană le permite să se aprecieze şi să le pese mai mult unul de altul.

Atunci când această atenţie schimbă în mod natural reacţiile emoţionale ale cuplului la comportamentele lor, deseori îşi dau seama că nu mai simt nevoia de a-şi mai schimba comportamentele. În acelaşi timp, cumva paradoxal, experimentarea sentimentului de a fi acceptat de un partener este o motivaţie semnificativă pentru schimbarea de comportament, deoarece presiunea de a te schimba poate fi o piedică mare în procesul de schimbare (Jacobson & Christensen, 1996).

Totuşi, schimbarea de comportament nu este considerată ca fiind ţelul sau scopul final pentru acceptare. La începutul terapiei, acest paradox este discutat cu partenerii cuplului tocmai pentru că acest lucru ajută la micşorarea presiunii de schimbare. Atunci când apare în timpul tratamentului, schimbarea de comportament este deseori subliniată şi întărită de terapeut, dar tratamentul tot este considerat reuşit chiar şi în absenţa schimbărilor de comportament dacă, în schimb sunt modificări în stimulul valorii comportamentelor şi schimbarea comportamentală nu mai are prioritate atât de mare.

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături1
-
+
Subtotal
23,65 lei
Continuă cumpărăturile
1