A ierta – slăbiciune sau curaj?

Momentele de revelație, care trezesc mintea și ne determină să ne privim pe noi înșine dintr-o perspectivă nouă sunt prețioase și rareori accidentale. De cele mai multe ori e nevoie de o criză, un blocaj sau un conflict pentru a ne confrunta cu zonele lumii interioare pe care le ținem acoperite. De aceea, evenimentele neiertate pot rămâne îngropate în noi multă vreme până să fim nevoiți să le recunoaștem și să realizăm cât de mult ne-au otrăvit.

Aparent, a nu ierta rănile pe care ni le-au produs oamenii în care am avut încredere sau nedreptățile la care am fost supuși e un mod simplu și eficient de apărare. Paradoxal, însă, tocmai decizia (asumată sau implicită) de a nu ierta e cea care le dă celor care ne-au rănit puterea de a ne afecta în mod negativ în continuare, de la distanță. Prin gândurile negative, emoțiile tulburătoare, planurile de retribuție, obiceiul de a rumina, resentimentele și retrăirea traumatică, obsesivă a ceea ce s-a întâmplat, tocmai cei care ne-au făcut rău rămân în centrul vieții noastre interioare. Toate acestea ne transformă treptat din persoane complexe, deschise spre experiențele viitoare, în victime captive ale unei întâmplări trecute care ne-a infuzat întreaga existență și identitate.

Prizonieri ai propriilor gânduri și amintiri, ne imaginăm că ne întărim, când, de fapt, energia și resursele noastre sunt din ce în ce mai slăbite. Ne-iertarea devine un cerc vicios care ne consumă și ne slăbește. Iar cei slabi, observa Mahatma Gandhi, “nu pot ierta. Iertarea este un atribut al celor puternici.” Sau, după cum scrie Allain de Botton într-un eseu online din The Book of Life, “a nu ierta înseamnă a le oferi oamenilor un prea mare rol în viață. Aceasta le permite să ne țină mintea captivă sadismului lor la nesfârșit. Îi permite dușmanului să câștige. Iertarea constituie adevărata victorie asupra răului și este sursa ultimă a puterii și curajului.

Privită din această perspectivă, iertarea își schimbă rolul și sensul. Nu mai este un act de renunțare, ci unul de curaj. Nu e impusă, ci aleasă. Nu e pentru celălalt (de la care aștept scuze, remedieri, vindecarea pe care nu mi-o poate oferi) ci e pentru mine, pentru sănătatea, creșterea și vindecarea mea. Este o valoare, o alegere, un drum în viață, o schimbare. Filozofia iertării o desemnează drept un act al libertății intime și fundamentale, precum dorința sau voința. Poți forța pe cineva să afirme de complezență că a iertat, dar nimeni nu poate fi obligat “să ierte în inima lui”. De aici și expresia “te iert dar nu te uit” care exprimă frustrarea unei iertări de complezență ce are în interior ecoul resentimentelor refulate.


iertarea nu ne lasă secătuiți, goi pe dinăuntru sau cu sentimentul puternic că am cedat și am pierdut ceva. Ne lasă mai puternici, într-un loc mai înalt decât cel din care am pornit la începutul drumului.

Din punct de vedere psihologic iertarea este o schimbare de atitudine față de o persoană care ne-a rănit, față de situația care ne-a traumatizat sau față de propria persoană, schimbare care implică renunțarea la eforturile de a răzbuna ceea ce ne-a durut și orientarea pozitivă spre viitor, spre vindecare și creștere. Iertarea se asociază cu conceptul de reziliență prin faptul că ne ajută să ne revenim după ce am fost răniți și apoi, în ciuda a ceea ce am suferit, să transformăm greutățile în ocazii de învățare și cele învățate în resurse personale. Înțeleasă astfel, ca un proces psihologic de durată, iertarea nu ne lasă secătuiți, goi pe dinăuntru sau cu sentimentul puternic că am cedat și am pierdut ceva. Ne lasă mai puternici, într-un loc mai înalt decât cel din care am pornit la începutul drumului.


Din această perspectivă, beneficiile psihologice și relaționale ale iertării sunt ușor de înțeles și cresc odată cu înaintarea în vârstă: o mai bună stare de sănătate fizică și mentală, creșterea nivelului de satisfacție cu privire la propria viață și la relațiile de cuplu, scăderea frecvenței și nivelului de manifestare a simptomelor asociate cu stresul și emoțiile negative (tristețe, neliniște, anxietate). Însă de la înțelegerea beneficiilor și a nevoii personale de a ierta, până la realitatea iertării înfăptuite e cale lungă. Și adesea, prinși în tiparele de ne-iertare învățate, unii dintre noi ne declarăm lipsiți de vocația iertării. Am vrea să iertăm, dar nu știm cum.

Perspectiva salvatoare e aceea a iertării ca abilitate psihologică și de relaționare. Ca orice altă abilitate, se dezvoltă, se exersează, se învață. Din varietatea de comportamente și atitudini pe care le antrenează procesul iertării, câteva sunt esențiale:

1. Angajarea în procesul de schimbare a atitudinii față de cel care ne-a rănit și față de propria persoană presupune a recunoaște că suntem responsabili pentru propriile emoții și atitudini. Decizia de a ierta echivalează cu declarația că nu mai suntem victima celorlalți și nu mai așteptăm ca, prin exprimarea regretului și prin acte compensatorii, ei să repare ceea ce e rănit în interiorul nostru.

2. Exprimarea frustrării și durerii este parte a rescrierii poveștii de suferință pe care am trăit-o. Exprimarea emoțiilor în cuvinte este un act de putere și un prim pas în a învăța cum să le controlăm. Această lecție include și recunoașterea faptului că ceea ce ne doare acum este într-o măsură mai mare rezultatul propriilor gânduri, proiecții, scenarii, decât rezultatul actului care ne-a rănit inițial.

3. Una dintre cele mai importante abilități din procesul iertării este înțelegerea celuilalt, cu povestea sa de viață, experiențele trecute și factorii de mediu care l-au adus în situația de a ne răni (și, adesea, de a fi rănit la rândul său). Abia atunci când reușim să-l vedem pe cel care ne-a făcut rău în complexitatea sa, ca o persoană care se luptă cu proprii “demoni”, putem să-l iertăm cu adevărat. “A înțelege este singurul mod de a ierta”. (Jankelevitch, 1998)

4. Concentrarea resurselor și energiei pe dezvoltare personală, pe ceea ce putem învăța din tot ceea ce s-a întâmplat. Această atitudine include renunțarea la atribuirile ostile (“ceilalți îmi vor întotdeauna răul”), la gândurile de răzbunare și la obiceiul de a rememora evenimentele dureroase până la retraumatizare. Înțelepciunea populară spune că cea mai bună răzbunare e o viață trăită frumos.

5. Iertările mărunte ne antrenează pentru cele cu adevărat semnificative. A ierta persoana care ne-a rănit cel mai mult se poate dovedi de o dificultate insurmontabilă, dar a ierta micile ofense necesită mai puțin efort. Cu cât practicăm iertarea în situațiile cotidiene, cu atât devenim mai capabili să iertăm rănile mai mari.

Ca abilitate care se poate învăța, iertarea reprezintă un travaliu emoțional și cognitiv pe care îl resimțim ca pe un act inegal, oarecum nedrept. Ni se pare că iertarea oferită este întotdeauna mai mare decât cea primită și că rana pe care am suferit-o este mai gravă decât cea pe care am produce-o dacă ne-am răzbuna. De aceea motivația de a ne angaja în proces presupune costuri subiective enorme. Rezultatul, însă, este pe măsura prețului plătit când povestea de durere se schimbă într-una de renaștere care conturează sensul făurit al iertării.

Distribuie

Zenobia Niculiță

Zenobia Niculiță este psiholog, lector universitar doctor și realizator de programe TV pentru părinți, educatori și profesori. A coordonat și realizat mai mult de 30 de lucrări și proiecte de cercetare pe teme din domeniile psihologiei dezvoltării, psiho-sociologiei familiei și psihologiei școlare. A publicat două volume de povestiri pentru copii și 20 de capitole, cărți și articole științifice. O puteți găsi online la adresa: zenobianiculita.ro.

Mai multe articole de Zenobia Niculiță

Articole similare

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA