Terapiile bazate pe expunere reflectă o varietate de abordări comportamentale care toate au la bază expunerea indivizilor cu fobie la stimulii de care se tem. Dintr-o perspectivă comportamentală, fobiile specifice sunt susținute datorită evitării stimulilor, și prin urmare individul nu are oportunitatea de a învăța că poate tolera teama, iar aceasta se poate diminua de la sine fără evitare sau escapadă, fiind resimțită deseori ca nefiind reală sau nefiind atât de teribilă cum își imaginează.
Evitarea poate apărea atât pe parcursul situației, cât și de la începutul acesteia, însă nefiind experimentată în întregime (de ex. în cazul consumului de alcool înainte de zbor pentru persoanele care au fobie de a zbura). Terapiile prin expunere sunt astfel concepute încât să încurajeze indivizii să se angajeze în situații de care se tem (fie în mod real sau prin exerciții imaginare) și să încerce să rămână în aceste situații. Situațiile sunt selectate ierarhic în funcție de specificul fiecărui individ, respectiv se începe cu situațiile care provoacă o anxietate ușoară, după care se trece la cele care provoacă anxietatea cea mai mare, deși în unele forme de terapie prin expunere (ex. terapie prin implozie), individul începe să fie expus la stimuli foarte anxioși, mai degrabă, decât să fie expus gradual.
Există numeroase tipuri de terapii prin expunere care sunt folosite efectiv în tratamentul fobiilor specifice, iar selectarea unei abordări specifice poate depinde de natura fobiei și de preferințele terapeutului sau a clientului. Totuși, cercetările susțin mai degrabă anumite terapii prin expunere (de ex. expunerea în vivo) decât altele (de ex. desensibilizarea sistematică).
Expunerea în vivo implică, realmente, confruntarea cu stimuli care provoacă teama, de obicei gradual (de ex. în cazul unei fobii de păianjen, o persoană poate privi prima dată o imagine cu un păianjen și în cele din urmă se va strădui să atingă o tarantulă; în cazul unei fobii de zbor, o persoană poate citi prima dată o poveste despre un avion care s-a prăbușit și apoi să experimenteze un zbor). Terapia durează un anumit număr de ore, care pot fi efectuate într-o ședință mai lungă (de ex. o ședință de 3 ore pentru fobia de păianjeni) sau în mai multe ședințe (de ex. de la 3 până la 8 ședințe cu o durată de o oră – o oră și jumătate). O serie de fobii specifice răspund pozitiv la tratamentele în vivo, cu toate că acceptarea și abandonul terapiei pot fi o problemă.
Mai mult, rezultatele pozitive ale tratamentului tind să fie bine menținute până la un an de la încheierea tratamentului, în special la fobia de animale (însă datele sunt mai puțin evidente pentru fobia de sânge-injecții-răni). Când terapeutul modelează fiecare pas al expunerii și-l învață de individ cum să interacționeze cu stimulii care-i provoacă teamă, acest tip de terapie prin expunere se mai numește Modelarea participantului sau Priceperea ghidată.
℗PUBLICITATE
Tensiunea musculară aplicată este o variantă aparte a expunerii în vivo pentru tratamentul fobiei de sânge-injecții-răni. Acest tratament folosește tehnici standard de expunere și, deasemenea, include și exerciții pentru tensiunea musculară pentru a preveni scăderea presiunii sangvine care poate duce la leșin.
Expunerea realității virtuale folosește un program pe calculator care generează situația de fobie (de ex. să fii într-un avion care decolează, să întâlnești o tarantulă imensă, să privește peste un pervaz de la înălțime) și integrează grafice pe calculator din viața reală cu diverse dispozitive, astfel încât individul poate interacționa cu mediul.
Desensibilizarea sistematică implică expunerea indivizilor la imaginile și gândurile care provoacă teamă sau la alți stimuli fobici reali, iar această expunere este asociată cu relaxarea (sau cu un alt răspuns care este incompatibil cu frica) în vederea diminuării răspunsului normal de teamă. Acest tratament tinde să dureze mai mult decât expunerea în vivo și pare a fi mai eficient în ceea ce privește modificarea anxietății decât reducerea evitării. De aceea, nu este recomandat dacă clientul preferă să încerce expunerea în vivo sau o altă formă alternativă de expunere terapeutică.
De reținut este că multe expuneri terapeutice includ, de asemenea, o componentă cognitivă care implică o restructurare cognitivă prin provocarea gândurilor distorsionate și iraționale care sunt asociate obiectului sau răspunsului fobic (de ex. voi cădea, câinele mă va ataca, nu pot tolera această teamă etc.). În plus, există unele dovezi care atestă faptul că adăugarea terapiei cognitive la expunerea în vivo sau administrarea terapiei cognitive singure poate fi folositoare pentru claustrofobie și poate fi, de asemenea, folositoarea pentru fobia de dentist. Dovezile privind utilizarea terapiei cognitive pentru fobia de zbor sunt mixte, iar în ceea ce privește alte tipuri de fobii nu este clar dacă adăugarea terapiei cognitive îmbunătățește rezultatele.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
