Este ora 4 dimineața și îmi este frică de moarte. Nu mi s-a pus niciun diagnostic și nu cred că sufăr de vreo boală gravă, dar nici bine nu mă simt. Stomacul îmi dă semne false. Este în mine ceva ce nu pot digera. Inițial, am crezut că e vorba despre alimentație și m-am pus pe dietă. Eșec. Era ceva mai bine, dar starea de rău continua.
Mi-am acordat timp să mă gândesc dacă e vorba despre o problemă emoțională. Am învățat încă de când eram în clasa 4-a, de la o profesoară de biologie, că atunci când te doare ceva, e bine să stai de vorbă cu organul respectiv. Funcționează. Așa că am stat câteva minute și m-am gândit. Dacă ar fi să spun într-un cuvânt cum mă simțeam atunci, cel mai potrivit ar fi: epuizare. Mă simțeam fără putere. Sunt ipohondru, așa că mi-a trebuit ceva efort ca să mut accentul de pe frica de boală, pe starea mea emoțională. Iar o emoție nu vine niciodată singură. Când te concentrezi pe ea, un gând iese la iveală. În cazul meu era tristețea, iar imaginea mentală construia ușor chipul tatălui absent.
„Unde ești, tată? Am nevoie de tine. Îmi este greu și simt că mă sufoc, prins între atâtea griji. Nu știu dacă voi putea să fac față vieții. Este prea mult și mă tem că nu voi putea să îmi ajut familia.“ Acestea sunt cuvintele care au ieșit la suprafață. O durere pe care o exprimam în gânduri și pe care acum o formulez în cuvinte. Și face bine la digestie, garantat. Am stat să mă gândesc de ce aștept în continuare ceva de la tatăl meu. De ce în continuare am pretenții și formulez întrebări fără răspuns? Iar răspunsul pe care l-am găsit m-a tulburat. Dar, dacă e real și pentru tine, atunci experința prin care am trecut nu a fost în zadar.
Mi-am dat seama că există o legătură între absența tatălui din viața mea și lipsa de putere pe care o simt încă de când sunt foarte mic. Să nu mă înțelegeți greșit. Tatăl meu este un om care și-a ajutat familia cât a putut, nu a înșelat-o pe mama, și când eram mici se juca mult cu noi. Aveam parte de multă atenție din partea lui. Dar apoi a dispărut emoțional. Nu știu ce s-a întâmplat, dar după perioada asta de bucurie a urmat una de confuzie și de tristețe. Ce am pierdut?
Lipsa emoțională a tatălui mi-a făcut viața un calvar.
Așa că dintr-o dată m-am trezit cu o puternică dorință de a căuta paradisul pierdut. Din păcate, am eșuat să găsesc un răspuns. M-ar fi ajutat să știu. Cel puțin atunci. Tata nu a mai revenit în viața noastră emoțională. L-am avut și l-am pierdut. Asta a lăsat o rană profundă. A fost o castrare a puterii. Iar pentru băiat, asta este o durere teribilă. Ce vreau să spun prin asta? Lipsa emoțională a tatălui mi-a făcut viața un calvar. Nu mă puteam simți protejat. Și nu doar că nu am avut puterea să spun NU abuzurilor, bătăilor, umilințelor, din partea colegilor de clasă și a profesorilor. Cel mai greu a fost că nu am putut să intru în viață. Nu știu cum este pentru o fată, dar pentru un băiat, a intra, a pătrunde, a cuceri un spațiu e la fel de vital ca a respira. Și, dacă sesizați o conotație sexuală, foarte bine faceți.
℗PUBLICITATE
Însă a intra în viață este un strat și mai profund decât chemarea naturii de a crea prunci. A intra în viață este un act de curaj și de putere. Abia mai târziu am înțeles că această putere de a intra este o agresivitate, dar nu o violență. Este o diferență importantă pentru toți băieții cuminți din România, care sunt mieroși și umili și politicoși, dar stau seara și se uită la filme porno, încleștați în violența pe care o resimt față de lume și față de ei înșiși. Am trecut prin asta și știu prin ce treci sau prin ce ai trecut. Confuzia între agresivitate și violență poate da peste cap viața unui băiat. Este o diferență foarte bine punctată de Michael Thompson, pe care ți-l recomand să-l citești. Pentru mine însă, agresivitatea este o stare naturală a băiatului, care trebuie să intre în viață și să își asume acest risc.
Violența este un blocaj în durerea ne-asumării propriei vieți.
Violența este o negare a agresivității, deci o blocare în a NU intra, fie din cauza fricii sau a furiei neasumate, neintegrate. Violența este un blocaj în durerea ne-asumării propriei vieți. Iar pentru mine, lipsa tatălui din viața mea emoțională a dus tocmai la această confuzie. Am asociat impulsul meu natural de a intra (chiar și cu pumnul în nasul colegului care mă umilea, bătându-mă peste față), cu violența condamnată de parinți și societate. Chiar și acum îmi doresc să-i trag un pumn lui George. Ei, tocmai asta se întamplă când băiatul nu învață de la tatăl lui cum e să fii agresiv, fără să fii violent. Am stopat un comportament natural de teamă, și acum simt o violență teribilă față de lume. Iar asta mă consumă teribil. Reacționez la conflicte aparent banale, cu multă ură. Am învățat să o controlez, dar ea există ca forță. Violența pe care o resimt este o energie care mă risipește. Și teama mea cea mare nu este că mă îmbolnăvesc, ci că nu intru în viață, pentru că nu îmi pot asuma acest tip de agresivitate.
Să îți dau un exemplu. Băiatul meu de 4 ani a avut un conflict cu 2 băieți mai mari decât el. Îi spuneau mutulică și îl prindeau de mâini, în fața mea. La început, nu am intervenit, deși simțeam o ură atât de mare, încât îmi venea să mă răzbun pentru toată umilința pe care eu am resimțit-o în copilărie. M-am dus cu Efrem în casă, el plângând, și i-am spus: Dragă Efrem, când băieții aceștia vin să te mai supere, tu să le spui ferm „Nu“. Dar nu un „Nu“ politicos. Îți strâmbi fața, te încrunți și cu putere o să le strigi „Nu vreau“. Efrem s-a dus în arenă și au coborât gladiatorii, dornici de un pic de sânge proaspăt. Efrem s-a dus la ei și le-a spus „Nu, nu, nu…“. Tipii s-au calmat nițel. Nu păreau foarte convinși de atitudinea nouă lui Efrem. Așa că Efrem a venit la mine și mi-a spus. Tati, dacă nu funcționează, mă aperi? I-am spus, cu un nod în gât: „Da, Efrem, eu sunt aici ca să te protejez. Știu că îți este frică. Și mie mi-a fost. Dar eu sunt aici lângă tine și te voi apăra.“
Nu vă pot descrie bucuria din ochii lui. M-a privit ca pe un zeu. Eram tată, iar el era mândru cu mine. Un copil are nevoie de tine ca părinte, să-l protejezi. Asta nu înseamnă să te bați cu adversarii – pentru că asta duce la violență – ci să-l asculți și să-i spui ca e ok să se apere, chiar dacă asta e o formă de agresiune. Altfel, agresiunea se transformă în violență față de el și față de viață. Iar violența este sfârșitul puterii. Iar când nu ai putere, începi să te temi că viața ta se scurge. Probabil, frica de moarte a multor băieți, vine tocmai de aici. Lipsa puterii tatălui. Ce am făcut eu a fost să realizez că agresivitatea nu e violență și să îmi asum riscuri chiar dacă a durut foarte tare. Am încetat să caut răspunsuri și m-am conectat cu puterea tatălui așa cum mi-a dat-o el. Ca viață. Curaj!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
