Antidotul pentru dorința de „a face totul deodată“, la orice vârstă și etapă din viața noastră, este prioritizarea. Cu o speranță de viață sănătoasă aflată în continuă creștere, ne putem bucura acum de mai mult timp ca niciodată pentru a urmări multiple interese personale și profesionale. Cheia este să ne concentrăm resursele limitate de timp și atenție asupra a ceea ce contează cel mai mult pentru noi în acest moment – știind că, prin intermediul prioritizării, vom avea mai mult timp într‐un capitol ulterior al vieții pentru a ne muta concentrarea către alte scopuri. Această privire de perspectivă asupra vieții noastre ne poate elibera de graba și de copleșirea pe care atât de mulți dintre noi o simțim atunci când ne străduim să facem prea multe lucruri într‐o singură etapă a vieții noastre.
Prioritizarea ne ajută, de asemenea, să stabilim un ritm care să aibă sens pentru noi, prin modalități practice, ce includ să spunem nu mai des, să evaluăm cât de mult timp și energie va necesita o anumită provocare și să impunem reguli în vederea folosirii dispozitivelor noastre.
Prioritizarea înseamnă, de asemenea, să ne dăm permisiunea. „Ce permisiune?“ poate te întrebi. Să începem cu următoarele:
- Permisiunea să ne odihnim.
- Permisiunea să facem mai puțin.
- Permisiunea de a viețui pur și simplu.
- Permisiunea de a spune nu.
- Permisiunea de a nu remedia o situație.
- Permisiunea de a delega.
- Permisiunea de a stabili limite.
- Permisiunea de a nu excela.
- Permisiunea de a nu face nimic.
- Permisiunea de a‐ți vizita prietenii.
- Permisiunea de a fi tu însăți.
- Permisiunea de a cere ajutorul.
- Permisiunea de a nu te simți vinovată.
- Permisiunea de a face o greșeală.
- Permisiunea de a avea grijă de tine însăți.
- Permisiunea de a nu îndeplini rolul de mamă în toate situațiile.
- Permisiunea de a înlătura egoismul din îngrijirea de sine.
- Permisiunea de a nu te simți responsabilă pentru tot.
Ce ai simțit când ai citit această listă? Există ceva pe care ai dori să îți acorzi permisiunea de a face? Soacra mea, Sue, mi‐a anunțat recent cu o expresie foarte mulțumită pe față: „Acum, la 90 de ani, îmi dau pentru prima dată voie să fac tot ce vreau, inclusiv nimic. Asta e mare lucru. Luna viitoare, când voi demisiona după 30 de ani ca ghid la muzeu, voi începe să spun nu mai des .“ Cum îți sună asta? Mi se pare grozav și, dacă ești ca mine, și tu ai prefera să nu aștepți până la vârsta de 90 de ani… așa că să începem de acum să ne acordăm permisiunea de a trăi în moduri care să reflecte ceea ce contează cel mai mult pentru noi.
Dreptul și permisiunea la odihnă
Zilele noastre lucrătoare pot fi atât de aglomerate, încât weekendurile oferă un răgaz binevenit, o schimbare necesară de ritm pentru a avea (aproape) nimic programat. În astfel de weekenduri, ne putem bucura de luxul de a fi deschiși la orice se întâmplă – și, poate cel mai important dintre toate, ne putem acorda permisiunea de a ne odihni. Cu câteva luni în urmă, mă gândeam doar la un weekend de trei zile. În timpul săptămânii agitate de la serviciu, am alcătuit liste cu lucruri de făcut în acele trei zile pentru a recupera tot ce nu reușisem să îndeplinesc până atunci. Când a venit sfârșitul celei de‐a treia zi a weekendului prelungit, mi‐am dat seama că nu făcusem nici măcar un lucru pe lista mea.
℗PUBLICITATE
Ce s‐a întâmplat cu timpul lipsă? Cred că m‐am păcălit pe mine însămi. De fapt, nici măcar nu m‐am uitat pe lista mea. Am cules portocalele din copacul din curtea noastră, m‐am bucurat de cerul albastru al după‐amiezii și, în afară de asta, nu îți pot spune ce am făcut. Privind în urmă, cred că prioritatea mea reală pentru acel weekend a fost o reîncărcare personală și, deși corpul meu a fost de acord cu asta, mintea mea a fost ultima care a aflat. Data viitoare, sper să îmi pot da permisiunea în avans să‐mi iau liber în weekend.
Permisiunea de a ne reîncărca este, de asemenea, importantă atunci când călătorim. Atunci când copiii noștri erau mici, Dan și cu mine i‐am dus la Londra și am așteptat cu nerăbdare să le arătăm Big Ben și alte atracții, însă într‐o zi niciunul dintre ei nu a vrut să părăsească hotelul. Eu am simțit că ne irosim excursia în Londra. Cu toate acestea, Dan și copiii au privit lucrurile diferit, așa că în acea zi au stat la hotel și au făcut păpuși de hârtie, în timp ce eu am ieșit să explorez Londra. Nu era ceea ce plănuisem, dar o schimbare de perspectivă ne‐a ajutat să ne adaptăm la felul în care va arăta ziua. În cele din urmă, ziua liberă a restabilit nivelul de energie al copiilor, iar a doua zi am părăsit cu bucurie hotelul pentru a vizita Big Ben.
Odihna ne reface energia, ne ajută să ne concentrăm pe ceea ce contează, evitând în același timp lucrurile neimportante. Alex Soojung‐Kim Pang, fondatorul Companiei Restful, explică: „Atunci când tratăm odihna ca pe egalul și partenerul muncii… îi conferim puterea de a ne ajuta să ne domolim zi lele, să ne organizăm viața, să ne acordăm mai mult timp și să obținem mai mult în timp ce muncim mai puțin“ (italicele îmi aparțin). Pang admite că odihna este adesea confundată cu lenea, însă ne explică diferența dintre ele: „Odihna, adică să privim norii plutind pe cer sau să ascultăm o cascadă, de exemplu, nu este o pierdere de timp. Lenea, adică indolența, trândăvia sau nepăsarea, reprezintă o sursă de nefericire, în timp ce odihna este o sursă de fericire“.
Iată o poveste despre odihnă a scriitorului german Heinrich Böll, publicată în 1953. Un turist ajunge într‐un mic sat de pescari de‐a lungul coastei de vest a Europei. Turistul observă un pescar aparent „leneș“ care se odihnește în barca sa și îl întreabă de ce nu muncește mai mult, ca să prindă mai mult pește, să‐și dezvolte afacerea și, în cele din urmă, să se bucure de o vacanță. Pescarul îi răspunde că, fără presiunea constantă de a‐și construi propria afacere, este liber și are ceva ce mulți alții caută: timp pentru prieteni, odihnă și comunitate.
Extras din cartea Darul prezenței conștiente, disponibilă cu reducere în libraria noastră.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
