Skip to content

Copiii au nevoie să joace roluri: de femme fatale, de tip cool, de fată plictisită, de băiat dur şi rău. Fiindcă toate rolurile de mai sus merită experimentate de copii pentru a se simţi puternici şi cool. Mai mult, aceste roluri hrănesc stima de sine şi vindecă, cu condiţia ca ele să fie acceptate de către părinte.

Pe măsură ce copiii cresc, ei devin curioşi în privinţa a cine sunt ei şi de cum îi percep prietenii lor şi cei din jur. Astfel, ei încep să joace roluri diferite, ceea ce pe un părinte îl poate exaspera, fiindcă îşi dă seama că e un rol, că fetiţa sau băiatul lui „nu e aşa“!

Exasperarea mai are în spate încă o teamă, aceea că „Dacă îmi pierd copilul? Unde e copilul ăla care avea nevoie doar de mine şi de aprobarea mea? Unde e inocenţa lui? Acum se poartă şi vorbeşte ca Hanna Montana sau ca personajele din Teen Titans! Ce se întâmplă cu el?“ Însă, pentru copil este o etapă atât de importantă în viaţa lui! Este o fază de căutare a sinelui, de experimentare a rolurilor pe care le vede în filme, la prieteni ş.a.m.d., iar copilul nostru are nevoie de înţelegerea şi aprobarea părintelui în toată această fază.

Acum câteva luni, fetiţa mea mijlocie a început să vorbească şi să gesticuleze aşa afectat, ca domnişoarele mofturoase. Sau cum se zice în limbaj popular, ca o „piţi“. Am crezut că leşin. Voiam să îi zic: „Fii naturală! Tu eşti atât de minunată aşa cum eşti! Nu trebuie să te prefaci că eşti altcineva!“ Imediat însă mi-am dat seama cât de mult aş fi ruşinat-o zicându-i lucrul acesta. De fapt, i-aş fi spus că nu îmi place de ea, aşa cum e ea acum transformată. Şi asta doare.

Atunci când o fetiţă sau adolescentă joacă rolul de femme fatale, ea îşi poate mângâia un pic orgoliul rănit că nu a fost cea aleasă de colegul de clasă la jocul pe echipe. Sau că iubirea nu îi e împărtăşită (ştiţi că iubirea e de luat în serios încă de la grădiniţă, da? Că e la fel de intens simţită la vîrstele mici, şi de aceea ea nu trebuie luată în râs niciodată!) Şi când joacă acest rol împreună cu mama este minunat, fiindcă mama se poate pune pe locul doi la categoria femme fatale, iar fetiţa vede că mama ei nu îi este rivală la capitolul feminitate.

℗PUBLICITATE



toţi băieţii sunt topiţi după mine, că am scrisori de dragoste de la 10 admiratori şi că le voi deschide imediat

Un joc vindecător pe care îl fac adeseori cu fetiţele este acela în care le spun că toţi băieţii sunt topiţi după mine, că am scrisori de dragoste de la 10 admiratori şi că le voi deschide imediat, în faţa lor. Doar că mai întâi le-aş reaminti că sunt Miss Universe în 10 ani consecutivi. Apoi îmi deschid prima scrisoare (imaginară, desigur) şi le întreb dacă vor să asculte ce îmi scrie primul admirator – tonul meu este unul de „mă dau mare, de fapt nu sunt nici pe sfert ce zic că sunt“. Ele zic invariabil da. Şi când încep să le citesc, admiratorul îmi scrie că a primit biletul meu de invitaţie la film, dar că să nu mă supăr că nu va ieşi cu mine. Apoi brusc mă întrerup şi zic: „O Doamne, cred că totuşi scrisoarea asta nu era pentru mine. Ia să trec la următoarea“. Fetele la acest episod râd foarte tare, fiindcă se eliberează de tensiunea că ele nu sunt cele alese de băiatul X. Rolul de femme fatale poate fi jucat şi cu tatăl, care o poate curta şi plăcea, iar ea îl poate respinge în joacă, în felul acesta ea simţindu-se mai puternică în relaţia cu băiatul care nu îi împărtăşeşte iubirea. Jocurile de mai sus sunt potrivite şi la adolescenţă, cu precizarea că ele iau o altă formă, de împărtăşire pe sine a părintelui şi glume.

Acum şi despre băieţei şi rolurile lor: în weekendul acesta, am avut nişte workshop-uri de hârjoană cu copii şi părinţi, unul dintre ele fiind cu copii între 8 şi 12 ani. Un băieţel cool care m-a topit pur şi simplu a zis la faza de prezentare, în care stăteam pe jos în cerc: „Aha, acum e faza aia enervantă în care ne zicem vârsta şi cum ne cheamă, nu? Maaamă, ce plictiseală e aici!“ Tonul a fost perfect acompaniat de o faţă plictisită, cool şi… adorabilă! Doamne, ce mi-a plăcut de el! Ce proaspăt era! Şi atunci am luat ideea unuia dintre băieţii care au intrat în sală şi a zis: „Otilia, hai să îţi arăt faţa mea supărată“, zicându-i celuilalt băieţel care se plictisea: „Da, băi frumosule! E al naibii de plictisitor aici! Ai dreptate! Hai să ne prezentăm altfel: zi-ne cum te cheamă şi arată-ne care e faţa ta plictisită sau nervoasă!“ Aşa a mai mers. Au vrut toţi să îţi arate feţele plictisite sau furioase.

„Fii tu însăţi“, „Fii natural(ă)“, „nu fi fals(ă)“ la copii şi adolescenţi sunt expresii ucigătoare. „Nu fi la fel ca ceilalţi, că tu nu eşti aşa“ e la fel de usturător!

Toate aceste expresii arată neacceptare a fiinţei acelui copil, care e în căutare de sine şi de răsunsuri. Cum să nu încerce el toate rolurile pământului? El aşa testează care din roluri îi aduce admiraţie şi iubire, deci apartenenţă. Dacă eu îi spun „Fii tu însuţi“, întrebarea interioară pentru el e: „cine sunt eu însămi/însumi? Cel pe care îl vor mama şi tata? Acela sunt?“

„Fii natural“ nu e oare nimic altceva decât un alt rol pe care îl dăm noi copilului?

Până când află cine e el cu adevărat, copilul are nevoie ca noi să nu ne speriem de aceste roluri. Îi fac bine. Şi, hai să recunoaştem: şi noi le-am jucat sau măcar ne-am dorit să le jucăm. Şi parte din frustrarea pe care o simţim când ne vedem copiii „altfel“ provine şi din faptul că nu ni s-au permis aceste roluri când eram şi noi mici.

Otilia Mantelers - Parenting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare şi specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0