Skip to content

O soră. O bunică. Un bunic. Un unchi.
Un accident. O boală necruțătoare. Bătrânețe. Alegere.

Și eu, un copil în căutare de sens pentru tot acest „spațiu“: între viață și moarte, între mine și ceilalți, între gânduri și emoții, între credință și deznădejde, între ceea ce se poate numi și ceea ce nu, între propria durere și durerea adulților din jur și pentru toți ceilalți „între“. Așa se face că, spre deosebire de ceilalți copii de vârsta mea, eu am avut o relație intensă și interzisă cu ideea de moarte și tot ce ține de ea cam de când am devenit mai conștientă de mine. Relație care continuă și astăzi, cu aceeași intensitate, dar cu mai puțină secretoșenie.

Îmi amintesc și acum că primul roman pe care l-am citit din scoarță în scoarță (cam pe la 12 ani) a fost despre moarte și depresie și sinucidere și iubire neîmpărtășită și singurătate și nebunie și apartenență și libertate și responsabilitate și sens. Și al doilea roman. Și al treilea și al patrulea și … și ultimul roman citit. Mi-a fost greu atunci să înțeleg de ce le este atât de dificil adulților din jurul meu să vorbească despre aceste lucruri, când fiecare rând al fiecărei cărți (pe care de altfel mă încurajau neîncetat să le citesc – dar Doamne ferește să creadă că există posibilitatea ca lucrurile citite să și lase urme reale asupra minții mele fragile și necoapte) îmi arăta, cumva, că oamenii se gândesc la toate acestea și la multe multe altele și că îi apasă, îi bântuie, le ridică întrebări și le ocupă spațiul interior, suficient încât să scrie despre ele din nou și din nou și din nou.

Nu înțelegeam de ce fiecare încercare a mea de a vorbi despre moarte sau suferință era întâmpinată cu replici de genul: „Ce te-a apucat cu prostiile astea? Ești prea mică să ai astfel de idei“ sau „Ce îți lipsește? Nu ai nici un motiv să fii tristă sau să te gândești aiurea“, „Termină cu asta. Ai toată viața înainte!“, „Acum școala trebuie să fie ocupația ta, astea sunt discuții de oameni mari“, „Hai încetează cu ideile tale că ne deprimi și pe noi. Hai să vorbim despre lucruri drăguțe, potrivite pentru fetițe“ sau „Nu e normal să îți pui astfel de întrebări la vârsta ta“ și așa mai departe, un șir nesfârșit de fraze menite să țină loc de punctul ce marchează finalul oricărui dialog.

Această atitudine a adulților din jurul meu, m-a făcut să mă gândesc că va veni ziua în care voi putea să vorbesc despre asta – fie când voi fi suficient de mare, fie când voi avea probleme suficient de mari încât să am dreptul de a îmi pune și de a arunca în afara mea cu întrebări de oameni mari, firește. Și iată că timpul a trecut, eu am crescut, problemele au crescut și ele o dată cu mine și mă trezesc adesea în aceeași situație ca acum 25 de ani. Aș vrea să vorbesc despre asta. Dar, cu cine? Adulții de astăzi sunt, în fond, copiii părinților lor. Și în continuare, moartea este mult prea mare, grea, abstractă și absurdă și are mult prea multă putere, să nu mai vorbim despre faptul că e, așa cum spune Woody Allan, singurul lucru sigur în univers după plata taxelor.

℗PUBLICITATE



Și atunci, dacă este totuși omniprezentă prin sentința ei definitivă, cum de ne este atât de dificil să vorbim despre asta? Să vorbim despre asta nu pentru că e doar un alt subiect tabu care ar putea fi senzațional și ne-ar mai gâdila egoul, nu doar pentru că putem să îl simplificăm iar și iar pentru a nu ne scoate prea mult din zona de confort și nu pentru că vorbind despre ea, ne-am aștepta să dezvoltăm abilități extraordinare de a ne proteja și de a-i proteja pe cei dragi de moarte.

Să vorbim despre ea simplu și firesc. Să o normalizăm. Să stăm poate doar puțin mai mult cu neliniștea confruntării cu fragilitatea propriei noastre existențe. Nu pentru că, peste noapte, ar deveni ușor, ci pentru că este despre noi toți. Este la fel de mult despre mine, cum este și despre tine și despre ființele dragi nouă. Să vorbim despre moarte pentru că doar așa putem vorbi profund și autentic despre viață și despre resursele noastre reale și, aș zice, doar așa, recunoscându-ne unul pe altul și unul în celălalt și în umanitatea și limitele noastre comune ne putem recunoaște, înțelege și accepta unii pe alții și ne putem susține în încercările pe care le întâmpinăm.

Și te întreb, tu… de ce ai avea nevoie să poți să te uiți la moarte fără să fugi? De ce ai avea nevoie să poți vorbi despre asta sau să poți contempla sensul morții și al vieții atunci când îți poți da puțin timp? Ce anume ți-ar oferi suficientă siguranță să poți să te așezi în fața copilului tău atunci când îți va pune întrebări la care nu ai răspuns, cu credința că pentru el este suficient să îi fii aproape în curiozitatea și explorarea lui și că nu trebuie să îl amâni până când crezi că va fi suficient de „mare“ și tu suficient de „pregătit(ă)“ pentru o asemenea discuție? Cum ai avea nevoie să trăiești, ce ai avea nevoie să gândești, să simți sau să schimbi pentru a putea să dai mai multă valoare vieții decât fricii?

Și îți mai las un gând aici:

Indiferent dacă trăiesc mult sau puțin, sunt în viață acum, în acest moment. Ceea ce vreau este să știu că sunt și alte lucruri pe care le pot spera dincolo de lungimea vieții. Ceea ce vreau să știu este că nu este necesar să fug de gândurile despre suferință sau moarte, nici nu este necesar să le dau acestora prea mult timp și spațiu. Ceea ce vreau este să devin intim cu ideea că viața este temporară. Și apoi, în lumina (sau umbra) acestei cunoașteri, să știu cum să trăiesc. Și să trăiesc acum. — Irvin Yalom, Efemeride

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0