Minimalism sau despre cum eliberându-ne de lucruri, creăm mai mult spațiu pentru relații și experiențe

Acum mai bine de doisprezece ani mă pregăteam să mă îmbarc în prima mare aventură a vieții mele de tânăr adult – plecarea la facultate. Odată trăit entuziasmul admiterii și imediat după ce s-au liniștit puțin apele, a venit vremea pregătirilor. Unde voi sta? Cu cine? Cât spațiu voi avea? Ce să iau cu mine? Ce să nu iau? Cum vor ajunge lucrurile acolo? ș.a.m.d. Un șir nesfârșit de întrebări care ridicau la fel de multe probleme ce necesitau o soluționare urgentă și care lăsau puțin timp pentru a trăi pe deplin bucuria momentului.

Zis și făcut. Alături de prietena mea cea mai bună și minunații noștri părinți am început pregătitul și împachetatul și curând am realizat că vom fi cam înghesuiți în mica mașina cu care urma să ne relocăm pentru următorii ani. Cam “înghesuiți” înseamna că am călătorit 430 de km cu un monitor de calculator în brațe, în timp ce încercam să îmi feresc tâmpla de spătarele scaunelor rabatabile care se legănau în stânga mea, în vârful unui morman de cutii, genți și sacoșe pline vârf cu de toate, pe bancheta din spate a mașinii – pentru că “e mai bine să fie acolo, decât să cauți și să nu ai”. Doar arta cere sacrificii, nu-i așa? sau cum ar spune mama: “lasă, mamă, să fie, că nu știi când vei avea nevoie de cutare sau cutare”. Câți dintre voi nu v-ați auzit părinții spunând aceste lucruri sau nu vă surprindeți pe voi înșivă spunând sau gândind așa despre anumite obiecte din viața voastră?

Ei bine, după doisprezece ani în București, cinci locuințe schimbate și trăitul cu toate lucrurile adunate de-a lungul anilor împachetate în cutii și cutiuțe, timp de aproape nouă luni (mai puțin hainele ce încap într-o valiză, lenjeria de pat, câteva prosoape și cele două pisici), perspectiva mea asupra obiectelor de care “s-ar putea să am nevoie” sau fără de care “nu aș putea trăi” s-a schimbat considerabil. Am început să mă gândesc tot mai mult la rolul și spațiul pe care îl ocupă toate lucrurile pe care le posedăm și cum anume ne influențează, zi de zi, modul în care ne raportăm la viață și veșnica noastră zbuciumare în căutarea fericirii: de cât de multe lucruri avem nevoie pentru a fi fericiți? Care sunt aceste lucruri? Unde le ținem? Pentru cât timp? Cu ce scop? Ce facem cu ele când nu ne mai plac sau nu ne mai folosesc? Cât timp le acordăm? Cum le îngrijim? Ce se întâmplă cu noi atunci când unul din aceste lucruri se deteriorează, se termină, se strică, se pierde, nu mai e la modă, nu ne mai reperezintă? Atunci când împărțim spațiul cu altcineva, coleg de cameră, soț, iubit, copil, etc. ce anume rămâne numai al nostru și ce împărțim? Cum hotărâm cine ce aduce și unde le găsim loc? Acestea și multe alte întrebări au început să îmi ocupe tot mai mult șirul gândurilor, ajutându-mă astfel să conștientizez că foarte multe din gândurile noastre zilnice sunt despre lucruri: lucrurile pe care le-am avut, le avem sau ni le dorim pe viitor.

Cred că George Carlin surprinde cu acuratețe importanța pe care o au lucrurile în spațiul nostru interior, în unul din momentele lui nespus de amuzante:


Însă atunci când vorbim despre lucrurile “noastre”, despre ceea ce “posedăm” sau “deținem”, nu ne referim doar la obiecte, ci și la griji, stres, datorii, facturi, planuri, alte planuri ș.a.m.d. Este un cerc vicios de care vorbim adesea, însă în care ne simțim prinși fără prea multe opțiuni de eliberare. Din fericire, opțiuni există – cel puțin o soluție la o anumită problemă există mereu, chiar dacă nu este întotdeauna nici prima soluție care ne vine în minte și, poate, nici cea pe care o putem accepta cel mai ușor.


Așa că am să vă invit mai întâi la un exercițiu de imaginație. Acum, dacă tot v-ați rupt o fărâmă din timpul vostru pentru a citi acest articol, vă rog să mai rămâneți conectați la subiect câteva minute. Aș vrea să priviți în jurul vostru – ce anume vedeți? Unde sunteți? Cine mai este pe lângă voi, dacă mai este cineva? Cum arată spațiul în care sunteți – camera, mașina, parcul, etc? Cum sunt obiectele din jur? Există un obiect pe care atunci când îl priviți vă simțiți bine? Dar un obiect de care tot spuneți că “scăpați” dar nu mai ajungeți să faceți pasul? Ce simțiți când priviți toate aceste lucruri care vă aparțin, pentru care ați muncit, pe care le-ați primit sau pe care, poate, vi le-ați dorit, la un moment dat foarte mult sau le-ați considerat foarte utile?

Dacă ați răspuns la toate întrebările de mai sus și poate la alte întrebări care au rezonat în voi, am să vă rog să închideți ochii, să respirați profund și să vă imaginați că aveți o putere magică pe care o puteți folosi doar o dată – puterea de a deschide ochii și de a găsi doar acele lucruri pe care le iubiți și care vă sunt cu adevărat de folos pentru a fi împliniți. Nici mai mult, nici mai puțin. Ce ați vedea când ați deschide ochii? Se apropie imaginea voastră ideală despre ceea ce vă mulțumește cu ceea ce există în viața voastră din prezent? Dacă răspunsul e da, vă doresc să puteți menține această mulțumire cât mai mult timp. Iar dacă răspunsul e nu, vă invit să ne redefinim relațiile cu lucrurile, pentru a ne crea mai mult spațiu pentru oamenii care ne iubesc și pe care îi iubim, pentru lucrurile care ne bucură cu adevărat și pentru experiențele care ne ajută să creștem și să ne simțim vii.

Există o multitudine de moduri prin care putem să ne simplificăm viața, să ne reducem din posesiuni și să trăim cu mai puțin, însă a adopta, de exemplu, un stil de viață minimalist, nu înseamnă doar a renunța la cât mai multe lucruri, ci a crea mai mult spațiu pentru experiențe, creștere, mulțumire, timp, pasiune, libertate, etc. Este adevărat că e important să înlăturăm lucrurile în exces din viața noastră, însă acesta este doar un pas – scopul nu este de a nu deține nimic, de a nu cheltui nimic, de a crea un vid în care nimic nu intră și nimic nu iese – ci de a ajunge să ducem o viață conștientă și prezentă, căreia să îi îmbogățim sensul.

Și câteva rânduri găsite pe theminimalists.com:

Eu nu sunt obiectele mele; noi suntem mai mult decât tot ceea ce posedăm.
Amintirile noastre se află în noi, nu în lucrurile noastre.
Agățându-ne de obiecte ne întemnițează; renunțând la ele este eliberator.
Poți să fotografiezi lucrurile de care vrei să îți amintești.
Fotografiile vechi pot fi scanate.
Un obiect care are valoare «sentimentală» pentru noi, poate fi util unei alte persoane.

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA