Skip to content

Am observat cu copiii cât de greu e să îi iubeşti necondiţionat! Cum după ce le oferi timpul şi atenţia ta, ei rămân nemulţimiţi şi îţi reproşează că nimic din ce faci tu nu e bun pentru ei, iar tu simţi că nu ai primit şi tu ceva înapoi. Că ai dat totul şi ei nu apreciază. Atunci simţi că tot ce faci e în zadar. Şi eşti dezamăgit.

Iubirea este podul dintre tine și tot ce existăRumi

Trebuie să recunosc că mereu am fost atrasă de ideea de a iubi total, profund şi cu toată fiinţa. O doamnă numerolog, uitându-se la data naşterii mele, mi-a spus că sunt acum în viaţa a 6-a, cea a Iubirii. Şi acest lucru avea sens pentru mine, având în vedere că în toată viaţa mea de până acum, iubirea a fost motorul care m-a împins înainte! M-au fascinat mereu toate felurile de iubire: faţă de partenerul de cuplu, faţă de copii, faţă de părinţi, faţă de frate, de prieteni, de oameni! M-a atras mult iubirea, fiindcă ma făcea să mă simt vie. Mă făcea să mă simt în contact cu oamenii, cu natura, cu universul şi cu Dumnezeu.

Mi-am propus la o anumită vârstă în adolescenţă să învăţ să iubesc necondiţionat. De la prinţul Mîshkin si Aleosa Karamazov ai lui Dostoievsky. E interesant ca nu iubirea Annei Karenina m-a fascinat – care era o iubire „condiţionată pentru Vronsky“. O iubire plină de dramă, gelozie şi tristeţe. Ci iubirea unor oameni care învăţau despre ei în situaţii de suferinţă şi care aveau puterea să aleagă să iubească în continuare, oricât de dureros se purtau oamenii cu ei. Aia mi se părea iubirea adevărată, motivul pentru care merită să treci prin viaţa asta! Şi fiindcă eram extrem de pasionată, mi-am făcut din a învăţa să iubesc total un ţel în viaţă! Simţeam că am resurse, ştiam că e greu, dar voiam să încerc.

iubești pentru simplul fapt că iubeşti şi nu pentru că aştepţi ca persoana cealaltă să te iubească înapoi

Definiţia iubirii necondiţionate la toţi autorii mari cuprinde ideea de a iubi pentru simplul fapt că iubeşti şi nu pentru că aştepţi ca persoana cealaltă să te iubească înapoi. Adică să dăruieşti, fără a avea în spate o agendă: gen eu îţi dau acum ţie, dar sper ca mai târziu să îmi dai şi tu mie. Sună simplu, ca un motto pe care îl scrii pe o tăbliţă de ceramică cu flori şi fluturi pe ea, şi pe care o agăţi cu lavandă în camera ta, ori de câte ori te uiţi la el zicând: „Ah, ce bine că îmi amintesc cum e iubirea!“ Dar nu este atât de uşor!

Am observat cu copiii cât de greu e să îi iubeşti necondiţionat! Cum după ce le oferi timpul şi atenţia ta, ei rămân nemulţimiţi şi îţi reproşează că nimic din ce faci tu nu e bun pentru ei, iar tu simţi că nu ai primit şi tu ceva înapoi. Că ai dat totul şi ei nu apreciază. Atunci simţi că tot ce faci e în zadar. Şi eşti dezamăgit. Doar că, ştiind că sunt copii şi că nu pot dărui mai mult decât o fac acum, cumva mergi mai departe ca părinte.

℗PUBLICITATE



Dar am văzut mulţi părinţi care au relaţii dificile cu copiii lor adolescenţi şi mari tocmai din cauza acestei iubiri condiţionate: „Păi cum, Otilia, eu l-am ţinut la şcoală, îi calc cămaşa în fiecare zi, îi pun masa, el nu trebuie să dea nimic în familia asta, iar el îmi întoarce spatele şi nu îmi dă nimic?“ Da, aşa aud eu suferinţa mamei. În primă fază, îmi caut empatia pentru ea. Dar îmi e greu să o găsesc imediat, fiindcă mama aceasta mă apasă pe butoanele mele. Mă deranjează, îmi vine să mă ridic de pe scaun şi să trântesc ceva şi să îi spun: Tu nu vezi că asta nu e iubire adevărată? Nu îi mai călca cămaşa, nu îi mai face de mâncare – de ce îi faci? Ca după aceea să îi poţi reproşa? Da, mă enervează asta la culme! Fiindcă şi eu am asta… uneori cu copiii. Dar, de cele mai multe ori, am asta cu cei dragi şi adulţi din jurul meu. De aceea mă activează aşa de tare situaţii de genul acesta.

De ce oare vrea mama aceasta şi ea ceva înapoi? De ce vreau eu şi toţi ceilalţi care ne regăsim aici ceva înapoi? Fiindcă, aşa cum spuneau Harville şi Helen, trebuie să existe un echilibru într-o relaţie. Doar că ei povestesc că trebuie să cerem ce avem nevoie şi să dam NU ce vrem noi, ci ceea ce are celălalt nevoie. Dacă băiatul mamei acesteia vrea înţelegere şi ascultare, iar mama îi face de mâncare, se pare că mama îi dă, dar nu ce are el nevoie. Ci îi dă ce crede ea că are nevoie băiatul. Probabil că dacă mama îi dă ce are nevoie, echilibrul natural al oricărei relaţii îl va energiza pe băiat să îi dea şi el mamei ce are nevoie: afecţiune, preţuire etc.

Copilul acestei mame nu dă înapoi fiindcă, din fericire pentru el, el a învăţat să îşi apere fiinţa. Să nu se lase purtat în jocul mamei. Nu vrea să fie legat, vrea să fie liber. Fiinţa lui se revoltă. În iubire nu trebuie să fii legat. Ci liber!

Mi-am propus ca ori de cîte ori dau cuiva să îmi pun întrebarea: Dacă nu mi-ar da nimic înapoi pentru asta, eu oare i-aş da? Oare trebuie să îmi dea ea înapoi ceva (de cele mai multe ori e vorba de atanţie, siguranţă emoţională) sau pot să îmi găsesc resursele în mine? Sau în alte relaţii importante? De cîte ori fac exerciţiul acesta de a da necondiţionat, îmi răspund pozitiv la prima întrebare, că da, dăruiesc necondiţionat. Cumva în mine discursul e aşa: dau necondiţionat, fiindcă ăsta e punctul de plecare, dacă răspund nu, nu dau, nu mai am niciun drum de parcurs către iubirea aceea frumoasă. Deci, dau. Apoi văd eu ce se întâmplă pe drum, dacă nu primesc înapoi. Sigur apar sentimente. Că eu dau şi cealaltă persoană nu. Dar ştiu că 90% din toate emoţiile prezente sunt replici ale emoţiilor vechi. Şi văd care e durerea mea de fapt pentru că acum nu primesc? Toate sentimentele urgente care apar în prezent arată dureri vechi. De ce aveam eu nevoie imensă să primesc când eram mică şi nu primeam? De la cine? Aveam nevoie de iubire de la mama şi de la tata. Să o simt. Aveam nevoie de siguranţă emoţională. Să mă aleagă pe mine, şi nu pe frate-meu. Aveam nevoie ca tata să mă aleagă pe mine, şi nu pe mama. Astea sunt durerile adevărate, nu cele din prezent.

Nimeni din prezent nu are puterea atât de mare să ne rănească aşa. Când simţim atât de puternic, încât tremurăm de teamă, e ceva profund şi de demult. Şi… ne spunem povestea cuiva drag. Facem listening partnership – acel instrument vindecător de la Hand in Hand Parenting, în care ne ascultăm reciproc cu încredere, iubire şi loialitate. Şi plîngem şi ne revoltăm şi simţim durerea veche. Dar de data asta nu singuri, ca atunci, de demult. De data asta cu cineva drag alături. Care ne iubeşte. Necondiţionat. Macar pentru 30 de minute ne iubeşte necondiţionat. Aşa învăţăm iubirea necondiţionată. Când ţi-o dă cineva în felul ăsta. Pentru 20-30 de minute. Sistemul meu limbic – creierul emoţional – o absoarbe şi o integrează. Şi mai vrea. Şi subconştient mai caut relaţii în care o pot găsi. Şi încep să o practic şi eu cu ceilalţi. Tot cîte 20-30 de minute, cînd ascult şi văd şi iubesc pe cineva. Se creează sinapse noi, sinapsele iubirii profunde şi libere. Învățăm să iubim! Fiindcă aşa e echilibrul relaţional. Te energizează ca ceea ce primeşti, să dai mai departe. Asta e puterea relaţiilor!

Otilia Mantelers - Parenting by Connection Instructor, trainer de Playful Parenting, psiholog în formare şi specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0