Interviu Harriet Lerner: A ne cere scuze este un gest extrem de important în relații

Harriet Lerner este una dintre cele mai cunoscute voci ale psihologiei relaționale contemporane. Scriitoare și totodată orator respectat, Dr. Lerner este autoarea a 12 cărți de specialitate, și nu numai, traduse deja în 35 de limbi străine. Printre acestea se numără și bestsellerul The Dance of Anger care, la mai bine de trei decenii de la publicare, rămâne unul dintre cele mai actuale ghiduri pentru salvarea relațiilor de cuplu, familie, de amiciție sau profesionale. Am vorbit despre viziunea sa revoluționară asupra relațiilor cu Harriet Lerner, dar și despre cărțile dedicate copiilor pe care le-a scris alături de sora sa, despre cum a luat decizia de a deveni psihoterapeut, cum este să trăiești alături de un alt psihoterapeut și despre următoarea sa carte, care prin același stil narativ iscusit și putere de sintetizare, vine să ne schimbe perspectiva asupra a ceea ce înseamnă să ne cerem scuze: “Why Won’t You Apologize? Healing Big Betrayals and Everyday Hurts”.

Îmi place să încep interviurile cu profesioniștii din domeniul Sănătății Mintale cu această întrebare: Ce v-a determinat să începeți o carieră în psihologie?

Nu am niciun dubiu că această alegere are de-a face cu faptul că mama mea m-a dus la psihoterapie înainte de vârsta de trei ani. Familia mea era săracă dar mama mea a obținut o asigurare de sănătate care oferea ședințe săptămânale de terapie la prețul de un dolar. Spre deosebire de alți părinți din acea vreme, care considerau psihoterapia a fi ultima redută la care ar apela în cazul bolilor psihice, mama mea cu gândire progresistă a considerat-o o experiență cu rol de învățare. Așa că eu am decis să devin psiholog înainte de a merge la grădiniță și nu m-am abătut niciodată de la această decizie nicio clipă.

Am citit că spuneați într-un interviu ”Este nevoie de doi pentru a dansa tango. Este nevoie de unul singur pentru a face ca lucrurile să meargă mult mai bine.” Venind de la cineva cu experiența dvs., eu cred ca acesta este un mesaj care ar putea schimba viețile multora care se simt lipsiți de speranță în cuplurile lor, dar și pentru mulți psihoterapeuți care se află frecvent în situația de a face terapie de cuplu când în cabinetul lor se află doar unul dintre parteneri. Pentru cititorii noștri mai sceptici, ați vrea să detaliați pe marginea acestei idei?


Când avem de-a face cu stresul și anxietatea, chiar și în cele mai puternice relații, apare distanțarea, emoțiile sunt intense și pur și simplu ne este greu. Deși ideal ar fi ca amândoi partenerii să fie motivați în a lucra la relație, în realitate asta nu se întâmplă prea des.

Deși este nevoie de două persoane pentru a forma un cuplu, este de ajuns unul pentru a schimba pașii tiparului relațional care le aduce atât de multă durere amândurora. Eu am frecvent o singură persoană în cabinetul meu și poate chiar prefer asta. Dacă un singur partener se poate angaja în curajosul act al schimbării – și al menținerii acestei schimbări în timp – vechile tipare nu vor putea continua.

Nu că asta ar fi ceva ușor. Cu toții vrem schimbare dar nu vrem să ne schimbăm noi primii – aceasta este o rețetă excelentă pentru eșecul relațional. Femeile mă întreabă mereu: ”Dar de ce trebuie ca eu să fac mereu toată munca? Nu este corect!” Nu este vorba despre corectitudine aici. Dacă ești nefericit într-o relație, tu ești singura persoană pe care o poți schimba. Nimeni nu poate face asta pentru tine.


N-aș putea să nu întreb despre ”The Dance of Anger” în cadrul discuției noastre – bestsellerul care s-a vândut în mai mult de 3 milioane de exemplare și a fost tradus în peste 30 de limbi străine. Acolo împărtășiți cititorilor cea mai interesantă și utilă perspectivă asupra furiei și a modului în care aceasta ne afectează relațiile. De ce ați scris această carte?

Furia este o emoție importantă, demnă de atenția și de respectul nostru. Așa cum durerea fizică ne spune să luăm mâna de pe plita fierbinte, durerea furiei noastre ne poate ajuta să ne păstrăm demnitatea și integritatea sinelui.

Majoritatea dintre noi avem puțină experiență în a ne folosi furia ca un vehicul pentru schimbare într-un mod pozitiv. În schimb, o reducem la tăcere sau ne ventilăm emoțiile într-un mod care ne face să ne simțim ulterior neputincioși și neajutorați. Femeile, care frecvent se angajează în lupte non-productive, se plâng și acuză, suferă la fel de tare ca și cei care nu se pot înfuria deloc.

Furia este o emoție complicată. Ne semnalează faptul că ceva nu este în regulă, dar nu ne ghidează către adevărata problemă sau către cum să o abordăm într-un mod care să stimuleze dezvoltarea și să ducă la schimbări pozitive. Am scris The Dance of Anger pentru a ajuta femeile să-și identifice adevăratele surse ale furiei și a face ulterior pași noi în relațiile în care sunt blocate datorită distanțării, intensității sau durerii.

După mai mult de trei decenii de la publicarea cărții, mai credeți că este doar ”un ghid pentru a ajuta femeile în schimbarea tiparului din relațiile lor intime” sau este o carte care se aplică în mod universal atât femeilor cât și bărbaților acestei lumi?

În zilele noastre această carte este citită atât de femei cât și de bărbați în proporții aproximativ egale. Frecvent, bărbații ajung să o citească la recomandarea psihoterapeuților. Ca mai apoi să se regăsească în aproape fiecare pagină. Știu asta deoarece îmi scriu și-mi povestesc. În timp ce rolurile de gen construite social reprezintă o forță puternică ce ne modelează viețile, oamenii se aseamănă mai mult decât diferă.

Iată și o întrebare personală: cum este să faci parte dintr-un cuplu în care amândoi partenerii sunt psihoterapeuți? Credeți că există anumite diferențe față de restul cuplurilor?

Eu și cu soțul meu ne-am cunoscut în școală, pe vremea când studiam amândoi psihologia clinică și nu am niciun dubiu că educația și înțelegerea noastră comună asupra relațiilor continuă să ne apropie și astăzi. Bineînțeles că a fi psihologi nu ne-a salvat de la a ne bloca în certuri sau a ne purta ca doi idioți. Dar totdeauna am apreciat că avem în comun această profesie, alături de multe alte sfere de interes separate.

Dacă există anumite diferențe față de restul cuplurilor? Nu știu cum să răspund. Toate cuplurile diferă (și se aseamănă) așa că nu cred că faptul că amândoi suntem terapeuți și psihologi este o forță distinctă care ne modelează în mod diferit relația.

Știm că ați scris alături de sora dvs., biologul Susan Goldhor, două cărți pentru copii: ”Franny B. Kranny. Ai o pasăre în păr!” care a primit în 2002 premiul Preferata Copiilor și ”Ce este așa de grav în a înghiți o sămânță de măr?”. Cum s-a întâmplat și cum a fost să lucrezi cu sora ta? Întreb asta deoarece numai gândul de a lucra cu un frate sau o soră are puterea de a ne speria pe mulți dintre noi. Cum a fost pentru voi două?

A fost foarte amuzant. O carte pentru copiii este un proiect scurt și simplu iar noi am fost inspirate. Am scris ”Ce este așa de grav în a înghiți o sămânță de măr?” într-o călătorie de două ore cu autocarul pe care am făcut-o împreună. A fost rapid și este o carte mai bună deoarece am scris-o împreună.

Pe de altă parte, nu aș scrie niciodată una din cărțile destinate adulților cu un co-autor. Tinerii autori cred frecvent că a avea un co-autor va ușura treaba, dar mai degrabă se întâmplă pe dos.

N-aș fi putut niciodată să-mi co-scriu una dintre cărțile destinate adulților. Este deja destul de greu să-mi pun în ordine gândurile mele despre ce și cum vreau să spun. Este o treabă pe care o pot face doar singură, deși iau în considerare foarte multe păreri pe parcurs.

În ianuarie 2017 veți lansa o nouă carte: “Why Won’t You Apologize? Healing Big Betrayals and Everyday Hurts”. Ați vorbit de asemenea despre cum cei răniți pot să se face auziți de cei care le-au greșit în recenta dvs. prezentare TED și cred că mulți dintre noi vor să afle mai mult, mai ales că trăim într-o cultură în care totdeauna doar ceilalți greșesc. Ați putea să le povestiți cititorilor noștri cum ați ajuns să scrieți despre acest subiect și de ce a ne cere scuze este un gest atât de important în relații?

Apar atât de multe răni în relațiile noastre de cuplu, de familie și de prietenie și sunt atât de multe întrebări despre care am vrut să scriu. Îmi place să spun povești (inclusiv pe acelea amuzante sau dureroase) din viața mea personală și profesională.

Cum restabilim o conexiune distrusă sau compromisă atunci când scuzele nu sunt de ajuns? Cum trecem peste resentimente și furia care ne mistuie când pe cel ce ne-a rănit nu îl interesează emoțiile noastre sau să se orienteze către realitatea noastră și să-și sume responsabilitatea? Este iertarea totdeauna un lucru bun? Ce-i mână pe cei ce nu-și cer niciodată scuze sau pe acelea ce se scuză mai tot timpul? Cum putem decoda o scuză inadecvată, care întoarce vina, fiind de fapt o acuză mascată și răutăcioasă?

Atunci când nu primim scuzele pe care le așteptăm și le merităm apar fisuri în fundația relațiilor noastre. Curajul de a ne cere scuze, înțelepciunea și claritatea de a face asta cu inteligență și bunătate stau la baza relațiilor eficiente atât în viața profesională, de cuplu, de familie, în prietenie, a integrității personale și a ceea ce numim dragoste. Este greu să ne imaginăm ce este mai important decât asta.

Distribuie

Cristina Petrescu-Ghenea

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Mai multe articole de Cristina Petrescu-Ghenea

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA