Skip to content

Deși născut și crescut în București, George Albert Costea este actor al Teatrului Național „Marin Sorescu“ din Craiova alături de care a călătorit în ultimii ani la diverse festivaluri în țară dar și în Israel, Turcia, Egipt, Georgia, sau Rusia. Joacă în spectacole de înaltă talie, puse în scenă de mari regizori români sau internaționali printre care ne bucurăm să îi amintim pe Silviu Purcărete sau Robert Wilson. Constant îl putem vedea și pe scenele bucureștene în spectacole ca Aggresive Mediocrity al Catincăi Drăgănescu, în musical-ul West Side Story în regia lui Răzvan Mazilu sau, cel mai recent, în aclamata producție a teatrulului Excelsior, The History Boys. Povești cu parfum de liceu în regia și scenografia tânarului regizor Vlad Cristache. Pentru rolul lui Posner din The History Boys un adolescent care își descoperă identitatea sexuală, lucru nu nepărat comod pentru el sau cei din jur, George a fost nominalizat anul acesta la Premiile UNITER, secțiunea Cel mai bun actor într-un rol secundar. De curând a început să se preocupe și de latura sa activistă așa că l-am invitat să stea de vorbă cu noi, cu ocazia Săptămânii Diversității. Vrem să aflăm mai multe despre perspectiva unui membru al comunității LGBT asupra lumii în care trăim, dar dorim să ne folosim de moment astfel încât cititorii noștri să cunoască reprezentanți ai acestei minorități. Ceea ce cunoști îți crează mai puține emoții de disconfort, aceasta fiind și paradigma care stă la baza eforturilor de scădere a homofobiei și discriminării sociale.

Anul acesta ai fost nominalizat la premiile UNITER pentru rolul Posner din spectacolul The History Boys. Povești cu parfum de liceu, unde cânți, dansezi și reciți versuri.  Lucrurile par a converge către un moment de „coming out“. Ce înseamnă acest rol pentru tine? În ce măsură te identifici cu personajul? În ce măsură identifici în Posner gânduri sau trăiri ale adolescentului George? Te întreb cu atât mai mult cu cât a fi adolescent gay presupune și lipsa unor modele printre cei din jur, iar aceasta duce frevent la sentimentul de singurătate și izolare.

Mai întâi, cred că ar fi util pentru cititori să spunem câte ceva despre contextul mai larg în care acest personaj este plasat. Textul lui Alan Bennett a fost foarte apreciat în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie – spectacolul a obținut mai multe premii (printre care premiul Laurence Olivier pentru cea mai bună piesă a anului 2005 și Premiul Tony pentru cea mai bună piesă în 2006) iar BBC a realizat chiar și o versiune pentru televiziune cu distribuția de pe Broadway. Acțiunea este plasată în anii ‘80 într-un oraș din nordul Angliei unde, un grup de băieți, conform sistemului britanic de învățământ, după terminarea liceului mai parcurg un semestru de pregătire pentru admiterile la colegiu. Ei urmează ambițiile directorului școlii de a-și promova liceul printre cele mai bune din țară și vor candida la Oxford și Cambridge, lucru fără precedent printre elevii modestului liceu din Sheffield. Textul este foarte complex prin multitudinea de teme abordate – educația, rolul ei în formarea personalităților și felul în care ea ar trebui să se realizeze, descoperirea sexualității, predarea ștafetei de la o generație la alta. Posner, cel mai mic dintre băieți este evreu și îndrăgostit de cel mai frumos și cool coleg de clasă. Aici ajungem la punctele de convergență din întrebare. El, la fel ca și „adolescentul George“, se întreabă dacă ceea ce simte este în regulă, este corect și dacă nu cumva totul este doar o fază, o etapă. În piesă, el găsește sprijinul colegilor de clasă, ba chiar se destăinuie și unuia dintre profesori. Nu știu care era realitatea anilor ‘80 în Anglia, dar acum 15 ani când eu eram elev de liceu, nu cred că mi-ar fi trecut prin minte să vorbesc cu vreun profesor sau cu psihologul școlii despre acest subiect. Nu există nicio materie la care să se aducă vorba despre sexualitate în general, cu atât mai puțin despre homosexulitate, iar la orele de anatomie încă chicoteam prin bănci la lecția despre organele genitale. Subiectul era unul tabu sau pur și simplu lipsea din sfera noastră de interes, fiecare se descurca cum putea iar eu, tot ce puteam să fac era să aștept o altă etapă din viața mea pentru a mă dumiri mai bine despre ce se petrece cu mine.

Faci parte din două comunități cu numeroase puncte de intersecție: lumea scenei și comunitatea LGBT. Crezi că este o concidență? Cum trăiești această apartenență? Cât de evidentă este ea în viața ta?

Nu știu dacă există vreo relație de cauzalitate între cele două lumi, populația non-heterosexuală în general este minoritară, conform studiilor pe care le cunosc eu, dar cred că ce îi face pe oameni să creadă că în lumea artei sunt mai mulți gay decât în alte domenii este vizibilitatea, datorată expunerii publice care face parte din „fișa postului“. Școala de teatru poate contribui implicit la asumarea față de sine dar și la un eventual „coming out“ în cazul persoanelor LGBT. Acolo suntem învățați să lucrăm cu propriile emoții, stări, să ne exprimăm pe noi înșine prin permanentul racord la viața personală, întâmplări, gânduri, fantasme etc. Corpul și mintea noastră ne sunt instrumentele principale de lucru, nu calculatorul sau dosarele. Suntem obligați să lucrăm în echipe (teatru de unul singur nu poți face) și aceasta conduce la a împărtăși cu ceilalți ce simți, ce te pasionează, ce te neliniștește – aspecte care în alte meserii sunt total străine. Dar, ca să revin la întrebările adresate, nu cred că pentru că sunt gay sunt actor și nici nu sunt actor pentru că sunt gay.

Viața persoanelor LGBT este afectată fundamental în societatea actuală de homofobie. Frecvent ei internalizează modul în care sunt percepuți de lumea din jur și ajung să se simtă nedemni de dragostea și stima semenilor lor. Această homofobie internalizată duce frecvent la probleme de sănătate mintală cum ar fi depresia sau anxietatea. Ai perceput vreodată homofobia ca un obstacol în cariera ta?

℗PUBLICITATE



Nu. Niciodată; aceasta și poate datorită tipului de educație pe care l-am primit în facultate, așa cum ziceam mai sus. Fenomenul este acceptat mai ușor. De altfel, subiectul gay versus hetero nu este dezbătut toată ziua-bună ziua. Lumea are propriile probleme și preocupări iar cei din jurul meu au arătat totdeauna discreție așa cum cred că am dovedit-o și eu față de ei. Extrapolând la nivelul societății, oamenii au perceput din totdeauna artiștii ca fiind non-conformiștii societății și le-au acceptat „extravaganțele“ mult mai ușor. Desigur, nu este suficient. Mai avem foarte multe de făcut și este nevoie să insistăm asupra acestor lucruri, până a ajunge în momentul în care să nu mai fie nevoie să dezbatem acest subiect. Sunt optimist, sper că incidente tragice precum atacul din orașul american Orlando asupra unui club frecventat de comunitatea LGBT sau împrăștierea participanților la un marș gay de către forțele de ordine din Istanbul de săptămâna trecută să sensibilizeze și opinia publică românească iar acțiuni denigratoare precum inițiativa “Coaliția pentru familie” de la noi, să nu mai aibă forța de a ne aduce înapoi în timp, acum 20, 30 de ani.

Studii recente arată România ca fiind una dintre cele mai homofobe țări ale Comunității Europene. Chiar făcând abstracție de studii, având în vedere că nu demult s-au strâns semnături pentru legiferarea căsătoriei doar între un bărbat și o femeie, putem realiza gradul scăzut de înțelegere și toleranță față de comunitatea LGBT. Cum te-a afectat homofobia la nivel social și care crezi că ar putea fi căile de schimbare a acestei stări de fapt?

Personal nu m-am erijat niciodată într-un militant pentru drepturile gay. Nu știu dacă aceasta a fost atitudinea corectă sau nu. M-am preocupat mai mult de carieră iar viața mea personală vreau să se desfășoare în continuare departe de posibilele „priviri indiscrete“. Totuși, acum vreo doi ani, îmbrățișându-mă (!) cu prietenul meu pe stradă, foarte aproape de Ateneul Român (deci chiar în buricul Bucureștiului!) am fost apostrofați violent de o doamnă care își ducea presupun, nepoțica la plimbare și amenințați că va chema Poliția. Am invitat-o să o facă. Nemulțumirea principală a acestei doamne fiind: „Nu vă e rușine să faceți asta în fața copiilor?“. Deci, cred că dacă e vorba de schimbat mentalități, educația primită în școală și în familie ar trebui să fie punctul de pornire. Nu știu dacă știți, dar în jargonul adolescenților de astăzi, „gay“ desemnează un om slab, neputincios. Am întâlnit persoane gay care consideră că un copil trebuie crescut numai într-o familie heterosexuală. Deci, sunt multe probleme. Un alt mijloc de creștere a “awareness-ului” asupra comunitatii LGBT ar fi asumarea deschisă de către mai multe personalități publice a propriei orientări, dar în România să faci asta e ca și cum ți-ai da foc la valiză, iar voturile se câștigă încă dacă îți faci poze cu „mama, tata și copiii“ și dacă dovedești prin icoane pe pereți că esti un bun creștin.

Un moment de răscruce în viața unei persoane LGB este recunoașterea orientării sau așa numitul „coming out“. Acesta presupune realizarea, acceptarea și dezvăluirea către cei din jur a orientării sexuale. Din nou, studiile ne spun că România are cel mai mare procent de persoane LGBT care sunt încă „în dulap“. Ce a însemnat pentru tine „coming out“?

A reprezentat o perioadă destul de lungă în care treptat, am vorbit cu cei din jurul meu despre asta, pe măsură ce eu m-am simțit în siguranță iar nevoia de a împărtăși a devenit din ce în ce mai stringentă. Am avut noroc de prieteni care au așteptat să vorbesc eu și nu m-au pus în situații delicate. Pentru o parte a familiei mele subiectul a fost acceptat tacit. Tatăl meu a fost foarte diplomat și încearcă să mă susțină – îl înțeleg, nu cred că îi este foarte ușor – de formație este militar și și-a trăit cea mai mare parte a vieții în comunism când despre „așa ceva“ pur și simplu nu se vorbea, a fi gay fiind nu numai imoral dar și ilegal. Sincer, mi-aș fi dorit ca acest subiect să nu existe pe agenda publică iar lucrurile să fie cu adevărat normale – pe heterosexuali nu îi întreabă nimeni de ce sunt, cum se simt și nici când și-au facut „coming out-ul“ ca heterosexuali – dar pentru că nu m-am născut nici în locul și nici la timpul potrivit pentru o asemenea stare de normalitate, trebuie să luptăm pentru drepturile sociale și civile ce ne revin ca cetățeni ai aceleiași țări. La urma urmei, la taxe și impozite egale, ar trebui să avem și drepturi egale, nu?

Există multe prejudecăți despre cei din comunitatea LGBT cum ar fi faptul că ei reprezintă o amenințare la adresa familiei și a societății. Prea rar auzim vorbindu-se despre punctele forte ale acestei comunități. Pare un clișeu de film american, dar de exemplu, eu știu sigur, din experiența noastră comună de viață, că persoanele gay pot transcende mult mai ușor barierele de gen și pot fi prieteni foarte buni femeilor. Poți să ne vorbești și de alte calități și despre care este aportul pe care cei din comunitatea LGBT îl aduc societății?

Vorbind stricto senso de cei care se implică în acțiuni legate de comunitatea LGBT, precum Asociația ACCEPT sau mai nou Mozaiq, munca lor este extrem de importantă – pentru că luptă pentru incluziunea socială a persoanelor aparținând acestei comunități, abordează inclusiv în instanță cazuri de discriminare pe motiv de orientare sexuală, organizează grupuri de suport conduse de psihologi și multe alte evenimente precum Săptămâna PRIDE care este în plină desfășurare chiar în aceste zile. Astfel de inițiative pot avea impact pozitiv și asupra altor categorii marginalizate – rromi, străini, refugiați, femei abuzate etc ducând în ultimă instanță la o conștientizare mai mare a problemelor societății noastre, la o rezistență mai scăzută la nou și necunoscut și la un grad mai mare de civilizare. Occidentul ne-a dat semne evidente că trebuie să ne schimbăm mentalitatea în ceea ce privește persoanele gay – am avut un ambasador american openly-gay la București – Michael Guest, sau unul francez – Henri Paul, la Marșul Diversității din București de sâmbătă, 25 iunie, 2016, va participa Carla Delgado – prima persoană trans aleasă în Parlamentul Spaniei – aceasta doar dacă dăm câteva exemple de oameni politici sau diplomați. Ca să revenim la artiști, lumea nu îi ascultă mai puțin pe Ricky Martin sau pe Freddy Mercury pentru apartenența lor la comunitatea LGBT, dar desigur, ei încă „nu sunt ai noștri“ și atâta timp cât „se întâmplă la alții“ și „bine că nu sunt la noi“ lucrurile sunt în regulă. Dar lucrurile, iată, se schimbă și cred că societatea ar putea beneficia de pe urma unui grup de oameni care sunt într-adevăr foarte creativi, buni activiști, mai sensibili dar totuși foarte rezilienți – deoarece au supraviețuit peste secole de stigmă dar și unor epidemii devastatoare ca cea de HIV și așa cum menționai, prieteni buni – doar puterea stă în relații, nu?

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0