Skip to content

Oricât de mult efort am depune să le oferim copiilor noştri o viață lină și ușoară, vor exista situaţii, de-a lungul vieţii lor, în care aceştia vor fi nevoiţi să întâmpine dificultăţi, să răspundă provocărilor, să ia atitudine şi chiar să înfrunte situaţii extreme. Ar fi naiv să credem că este posibil să punem un glob de cristal peste întreaga lor existenţă. Dar, ceea ce putem face este să le dezvoltăm copiilor anumite abilităţi care să îi ajute când le este greu. Astfel, putem spera că încercările dificile ale vieții lor nu vor reuși să îi sfărâme, iar dacă îi dărâmă cumva, ei vor ști cum să se ridice.

Ce este reziliența

Ați observat că unii oameni reacţionează mai bine în condiţii de adversitate, iar alţii nu pot depăși sau le este extrem de greu să depăşească obstacole, aparent, minore? Ceea ce îi face pe unii oameni să se descurce mai bine în fața dificultățiilor implică un set de capacitati ce poartă numele de reziliență.

Reziliența se referă la abilitatea de a ne reveni după perioade de stres, după situaţii care ne pun la încercare sau ne provoacă, după tragedii sau traume. Termenul este preluat din fizică, unde reziliența se referă la proprietatea metalelor de a rezista la șoc şi de a-și reveni la starea iniţială.

Perspectiva neuropsihologică a rezilienței

În caz de pericol sau de stres, întregul nostru corp se pregăteşte să facă faţă situaţiei: ni se întețește ritmul cardiac şi presiunea sângelui creşte, iar adrenalina şi cortizolul ne inundă corpul. Asta ne face să fim mai rapizi, mai puternici, mai vigilenţi. Răspunsul la stres este iniţiat în creierul nostru în zona sistemului limbic, acea parte din creier responsabilă, printre altele, și cu impulsul de supravieţuire. În acelaşi timp, situaţia de stres poate fi o cauză pentru care, o altă parte a creierului nostru, numită cortex prefrontal „se închide“ temporar. Această zonă din creier este un fel de centru de comandă, deoarece aici sunt implicate cele mai sofisticate funcţii şi procese umane: atenţia, rezolvarea de probleme, controlul impulsurilor, reglarea emoţională; acestea se numesc și funcții executive. Câteodată, în situaţie de pericol real şi iminent să nu avem prea multă implicare din partea cortexului prefrontal poate fi de bun augur. Atunci când în pădure vedem la depărtare un urs, sistemul nostru limbic se activează, anunţând o situaţie în care viaţa ne este în pericol şi unul din răspunsurile automate pe care creierul ni-l dă este să o luăm la fugă pentru a ne salva.

Pe parcursul vieții întâlnim însă și o serie de alte situaţii dificile, greu de înfruntat, dar care nu ne pun viaţa în pericol în mod iminent: sărăcie, de abuz, de violenţă, pierderea cuiva drag, o calamitate naturală, traiul alături de persoane cu handicap mental, fizic, etc. Şi, atunci, în astfel de situaţii, reziliența este asociată cu capacitatea prin care ne activăm funcţiile executive ale cortexul prefrontal şi felul în care reuşim să ne liniştim sistemul limbic. Când acest lucru se întâmplă, schimbările fiziologice care se activează datorită stresului se anulează şi astfel dezvoltăm capacitatea de a ne adapta sau de a găsi soluţii la stres, dificultăţi, provocări.

Reziliența se dezvoltă în relație

Nu ne naştem rezilienţi. Este ceva ce dezvoltăm şi învăţăm ca urmare a interacţiunii cu ceilalţi şi cu mediul. Reziliența se construieşte în timp, în paralel, aşa cum se dezvoltă şi arhitectura creierului. Şi nu ţine de ceea ce are persoana ca şi bagaj genetic, ci mai degrabă de interacţiunea dintre persoană, mediu şi ceilalţi. Fiecare copil, are nevoie de cel puţin un adult în viaţa lui, care să reprezinte acea relaţie-cheie care să îl ajute să dezvolte strategii vitale de adaptare. Cercetările arată că nu doar încrederea în sine, stima de sine pozitivă, determinarea sau puterea interioară sunt cele care îi fac pe copii să depăşească obstacole dificile ci mai degrabă prezența şi încrederea dată de cel puţin o persoană semnificativă în viața lor.

Cum îi pregătim pe copii să devină adulți cât mai bine adaptați?

Să fim un model bun de urmat. Copiii fac ceea ce văd şi felul în care noi ne descurcăm în situaţii de adversitate, influenţează şi felul în care ei învață să își gestioneze dificultăţile. Învăţarea prin imitare, la vârste mici, este cea mai puternică modalitate de a dezvolta strategii de adaptare şi de rezolvare.

℗PUBLICITATE



Să le întărim sentimentului de competență. De fiecare dată când copii reuşesc să facă faţă unei situaţii dificile este bine să punctăm, în cuvinte sau cu un gest, recunoscându-le astfel abilitatea. Când le este întărit sentimentul că se descurcă, că pot face faţă provocărilor, scade reactivitatea lor la stres şi le creşte capacitate de a-şi gestiona mai bine emoţiile şi comportamentul.

Să le arătăm și partea plină a paharului. Să-i învăţăm pe copii să vadă partea plină a paharului, înseamnă să le hrănim optimismul. Cercetările au indicat optimismul ca fiind o caracteristică a persoanelor reziliente. Dacă avem un micuţ care are tendinţa de a vedea mai degrabă partea goală a paharului, nu înseamnă să îi invalidăm viziunea sau emoţiile atașate acesteia, ci să-l încurajăm să vadă şi o altă perspectivă. Capacitatea de a se putea concentra pe ceea ce a rămas decât pe ceea ce a pierdut îi poate face pe copii să facă mai bine faţa unor situaţii similare.

Să le predăm lecția curajului. Să depăşeşti emoţia de frică în faţa unei situaţii dificile poate fi o chestiune care să ne facă se ne simţim puternici. Nu există curaj în absenţa fricii. În cazul copiilor, pentru a învăţa să își asume riscuri au nevoie de sprijinul unui adult. Ei pot întâmpina dificultăţile în mod gradat, învăţând astfel să fie curajoşi. Este bine să le arătăm copiilor că atunci când au curajul de a încerca să depăşească un obstacol este mai important decât dacă chiar au depăşit obstacolul. Pe măsură ce cresc, lărgindu-le zona de explorare, îi încurajăm să ia decizii și să își asume riscuri și este bine şi să le întărim ideea că se vor descurca.

Să avem respect pentru fiecare emoţie. Să dezvoltăm reziliența copiilor nu înseamnă să le anulăm emoţiile de disconfort care apar în experiențele dificile. Reziliența se referă la abilitatea de a ne reveni şi nu ţine de graba cu care o facem. Adaptarea la experienţa dificilă presupune şi să facem faţă emoţiilor ce însoţesc această experienţă. În ceea ce îi priveşte pe copii, secretul este să îi învăţăm să îşi recunoască emoţiile şi să le respecte, să își ofere timp pentru a le simți. De exemplu, emoția de tristeţe ne poate face să simţim nevoia de a ne retrage pentru un timp; odată cu această retragere putem să integrăm informaţia şi să o procesăm astfel încât să ne regăsim echilibrul. Dacă suntem grăbiţi să depășim emoția, chiar şi în numele rezilienței, ea se poate manifesta în diferite comportamente, uneori chiar în mod neaşteptat.

Să îi ajutăm să găsească singuri soluţii. Pentru mulţi părinţi este tentant să le rezolve copiilor lor problemele. Dar făcând astfel, pe termen lung, copiilor nu li se face o favoare. Un prim pas ar fi să îi lăsăm sau să îi îndemnăm pe copii să vorbească despre dificultatea cu care se confruntă. Acest lucru îi va ajuta să îşi folosească funcțiile executive ale cortexul prefrontal: să își restructureze informația, să rezolve probleme, să îşi regleze emoţiile. În acest fel vor putea să găsească și soluţiile de a depăşi obstacolul. Se vor simți mai puternici şi mai încrezători.

Studiile de specialitate din domeniul neuropsihologiei spun că nivelul de reziliență creşte odată cu înaintarea în vârstă. De fiecare dată când întâlnim situaţii dificile dezvoltăm anumite strategii care ne vor ajuta să putem trece mai bine prin situaţii similare în viitor. Atunci când copiii încep să îşi dezvolte reziliența, ei devin mai curajoşi, mai curioşi şi mai adaptabili.

Închei discuția despre reziliență cu vorbele lui L. Megginson: „Nu cel care este cel mai puternic sau mai inteligent supraviețuiește, ci acela care se adaptează cel mai bine schimbărilor.“

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0