Cum învață oamenii să devină rezilienți

Norman Garmezy, un psiholog al dezvoltării și psiholog clinican la Universitatea din Minnesota, a întâlnit mii de copii în cele patru decenii de când lucrează în cercetare. Însă un băiețel anume l-a marcat. Avea nouă ani, o mamă alcoolică și un tată absent. În fiecare zi venea la școală cu acelați sandviș: două felii de pânie puse una peste alta, fără nimic între ele. Acasă nu avea niciun altfel de mâncare și pe nimeni care să îi pregătească ceva. Chiar și așa, Garmezy își amintea, băiatul voia să se asigure că “nimănui nu i se va face milă de el și nimeni nu va afla de incapacitatea mamei sale.” În fiecare zi, fără greș, intra în școală cu un zâmbet pe față și cu “sandvișul din pâine” în ghiozdan.

Băiatul cu sandvișul din pâine făcea parte dintr-un grup special de copii. El aparținea unei cohorte de copiii – primii din mulți – pe care Garmezy îi va identifica ca fiind persoane de succes, chiar excelând în ciuda circumstanțelor incredibil de dificile. Aceștia erau copiii care afișau o trăsătură pe care Garmezy o va identifica, mai târziu, drept “reziliență”. (El este, în mare parte, creditat ca fiind primul care a studiat acest concept în cadru experimental.) De-a lungul mai multor ani, Garmezy a vizitat școli în toată țara, concentrându-se pe zonele deprivate economic și urmărea un protocol standard. Stabilea întâlniri cu directorul școlii, împreună cu un asistent social sau asistent medical și adresa aceeași întrebare: Au existat copii a căror background a ridicat un steag roșu inițial – copii care aveau potențialul să devină copiii problemă – dar care, în schimb, au devenit, surprinzător, o sursă de mândrie? “Ceea ce spuneam eu era: «Puteți să identificați copii stresați care reușesc aici, în școala dumneavoastră?»”, a spus Garmezy într-un interviu în anul 1999. “Urma, adesea, o pauză lungă după întrebarea mea înainte să primesc un răspuns. Dacă aș fi întrebat: «Aveți copii în școală care par tulburați?», nu ar fi existat nicio ezitare. Dar să întreb despre copii care sunt adaptați și buni cetățeni în școală și care reușesc, în ciuda faptului că vin din medii foarte disfuncționale – aceasta era o cu totul altă întrebare. Și așa am început.

Reziliența prezintă o provocare pentru psihologi. Pentru a putea spune dacă ai sau nu reziliență nu depinde de niciun test psihologic, ci de modul în care ți se desfășoară viața. Dacă ești suficient de norocos încât să nu fi trecut prin niciun fel de aversitate, nu vom ști cât de rezilient ești. Doar atunci când te confrunți cu obstacole, stres și alte amenințări din mediu intră în scenă reziliența sau absența ei: Cedezi sau învingi?

Amenințările din mediu pot veni sub diferite aspecte. Unele sunt rezultatul unui statut socioeconomic scăzut și a condițiilor dificile de acasă. (Acestea sunt amenințările pe care le-a studiat Garmezy). Adesea, asemenea amenințări – părinți cu probleme psihologice sau altfel de probleme; expunerea la violență sau neglijența; să fii un copil prins într-un divorț problematic – sunt cronice.


Alte amenințări sunt acute: experimentarea sau observarea unor întâlniri violente, traumatice sau să fii victima unui accident. Ceea ce contează este intensitatea și durata factorului stresant. În cazul factorilor acuți de stres, intensitatea este, de regulă, ridicată. Stresul care rezultă din adversitatea cronică, scrie Garmezy, poate fi mai mic – însă “exercită un impact cumulativ și repetitv asupra resurselor și al adaptării și persistă mai multe luni și uneori, considerabil mai mult de atât.

Anterior descoperirilor lui Garmezy despre reziliență, cele mai multe cercetări cu privire la traumă și la evenimentele de viață cu impact negativ aveau un obiectiv opus. În loc să privească zonele de putere, priveau zonele de vulnerabilitate, investigând experiențe care îi făceau pe oameni susceptibili la eșecuri (sau care îi făceau pe copiii să ajungă “copii problemă”, după cum spunea Garmezy).

Eforturile lui Garmezy au deschis ușa spre studiul factorilor proiectivi: elementele mediului sau personalității unei persoane care ar putea să-i asigure succesul în ciuda dificultăților cu care se confruntă. Garmezy s-a retras din cercetare înainte de a trage concluziile definitive – cariera sa a fost curmată brusc de instalarea precoce a bolii Alzheimer – însă, studenții și adepții săi au reușit să identifice elemente care se încadrau în două grupe: factori individuali, psihologici și factori externi sau ce țin de mediu sau caracterul pe de-o parte și norocul pe alta.


În 1989 un psiholog al dezvoltări pe nume Emmy Werner a publicat rezultatele unui proiect longitudinal, derulat pe o perioadă de trezeci și doi de ani. Ea a observat un grup de 698 de copii, în Kauai, Hawaii, dinainte de naștere și până în a treia lor decadă de viață. Pe parcurs ea i-a monitorizat pe acești copii pentru a le vedea expunerea la stres: stresul matern în uter, sărăcie, probleme de familie ș.a.m.d. Două treimi dintre copii proveneau din medii care erau, în esență, stabile, de succes și fericite; cealaltă treime era calificată drept “de risc”. Asemeni lui Garmezy, ea a descoperit faptul că nu toți copiii aflați în situații “de risc” reacționau la stres în același fel. Două treimi din ei au “dezvoltat probleme serioase de învățare sau de comportament până să împlinească zece ani sau aveau probleme de sănătate mentală, delincvență, sarcini adolescentine până la vârsta de optsprezece ani.” Însă, treimea rămasă s-a dezvoltat în “tineri adulți competenți, încrezători și grijulii.” Obținuseră succes la școală, în familie și în ceea ce privește contactul social – și erau mereu pregătiți să beneficieze de noile oportunități care le-ar fi ieșit în cale.

Ce anume îi diferenția pe acești copii rezilienți de restul copiilor? Întrucât persoanele din eșantionul ei fuseseră observate și testate, în mod constant, timp de trei decenii, Werner avea un tezaur de date la dispoziția ei. Astfel, ea a descoperit o serie de elemente care prezic reziliența. Unele dintre acestea au de-a face cu norocul: un copil rezilient poate avea o legătură puternică cu un îngrijitor (părinte, profesor sau o altă figură model) susținător. Însă un alt set de elemente, destul de mare, era de ordin psihologic și avea de-a face cu modul în care răspundeau copiii la mediul lor. De la o vârstă foarte fragedă, copiii rezilienți aveau tendința de a “se întâlni cu lumea în termenii lor.” Erau autonomi și independenți, căutau noi experiențe și aveau o “orientare socială pozitivă. Deși nu erau incredibil de dotați, acești copii foloseau orice abilitate pe care o aveau la dispoziție”, a scris Werner. Poate că, ce este cel mai important este faptul că persoanele reziliente aveau ceea ce psihologii numesc “locus intern al controlului”: ei credeau că ei și nu circumstanțele în care se află le influențează rezultatele. Copiii rezilienți se vedeau pe ei înșiși drept orchestratorii propriului destin. De fapt, pe o scală care măsoară locusul controlului, ei au obținut mai mult de două devieri standard față de grupul standardizat.

Werner a descoperit, de asemenea, faptul că reziliența se poate modifica în timp. Unii dintre copiii rezilienți au fost îngrozitor de ghinioniști: au fost expuși la multipli factori de stres puternici în momente cheie de vulnerabilitate și reziliența lor s-a evaporat.

Reziliența, a explicat ea, este ca un calcul constant. Care parte a ecuației cântărește mai mult: reziliența sau factorul de stres? Factorii de stres pot deveni atât de intenși încât reziliența să fie copleșită.

Majoritatea oamenilor, pe scurt, au un punct sensibil. Există, pe de o parte, și oameni care nu au fost rezilienți ca și copii, dar care, totuși, au învățat, într-un fel sau altul abilitățile de a fi rezilienți. Ei au reușit să-și depășească adversitățile ulterior în viață și au ajuns să înflorească la fel de mult ca persoanele care au fost reziliente pe tot parcursul vieții lor. Acest lucru ridică, bineînțeles, întrebarea: Poate fi reziliența învățată?

George Bonanno este psiholog clinican la Universitatea Columbia Teachers College; el conduce Laboratorul pentru Pierdere, Traumă și Emoții și studiază reziliența de mai bine de douăzeci și cinci de ani. Garmezy, Werner și alții au arătat faptul că anumite persoane se descurcă mult mai bine decât alții când vine vorba de gestionarea adversităților; Bonanno a încercat să afle de unde vine această variație. Teoria rezilienței începe potrivit lui Bonanno cu o observație: fiecare dintre noi deține același sistem fundamental de răspuns la stres, sistem care a evoluat de-a lungul a milioane de ani și pe care îl avem în comun cu alte animale. Marea majoritate a oamenilor reușesc, destul de bine, să folosească acest sistem pentru a gestiona stresul. Când vine vorba de reziliență, întrebarea e: De ce anumite persoane folosesc acest sistem mult mai frecvent sau mai eficient decât alții?

Unul dintre elementele centrale ale rezilienței, conform descoperirilor lui Bonanno, este percepția: Conceptualizezi un eveniment ca fiind traumatic sau ca fiind o oportunitate de a învăța și a te dezvolta? “Evenimentele nu sunt traumatice până nu le experimentăm noi ca traumatice,” mi-a spus Bonanno, în decembrie. “Să numești ceva ‘eveniment traumatic’ contrazice tocmai acest fapt. El a venit cu o altă denumire și anume EPT: eveniment potențial traumatic, care, spune Bonanno, este mult mai potrivit. Teoria este clară. Fiecare eveniment înspăimântător, indiferent cât de negativ ar putea părea de pe margine, are potențialul de a fi sau nu traumatic pentru persoana care îl experimentează.” (Bonanno se concentrează pe evenimentele acut negative, în care putem fi vătămați grav; alți specialiști care studiază reziliența, inclusiv Garmezy și Werner, au o perspectivă mai globală.)

Privește ceva atât de îngrozitor precum e moartea surprinzătoare a unui prieten apropiat: poți fi trist, însă dacă găsești o cale prin care să îți explici acel eveniment drept plin de sens – poate te conduce spre o mai mare conștientizare a unei anumite boli, să zicem, sau la o legătură mai strânsă cu comunitatea – atunci poate să nu fie interpretat drept traumatic. (Într-adevăr, Werner a descperit faptul că persoanele reziliente erau mult mai înclinate să afirme că au surse de susținere spirituală și religioasă decât persoanele lipsite de reziliență.) Experiența nu este încrustată în eveniment; ea sălășluiește în  structura psihologică al evenimentului.

Din acest motiv, Bonanno mi-a spus faptul că evenimentele “stresante” sau “traumatice” nu au, prin ele însele, o putere de prezicere atât de mare atunci când vorbim de realizări în viață. “Datele epidemiologice arată că expunerea la evenimente cu potențial traumatic nu prezice funcționarea viituare a persoanei”, spune Bonanno. “Este predictiv doar dacă există un răspuns negativ.” Cu alte cuvinte, a trăi în adevrsitate, fie că este vorba despre mediul în care trăiești sau despre un eveniment acut negativ, nu este o garanție a faptului că vei suferi și de acum încolo. Ceea ce contează este dacă această adversitate devine traumatizantă.

Vestea bună este că o structură pozitivă se poate învăța. “Ne putem face mai mult sau mai puțin vulnerabili în fața lucrurilor prin modul în care ne gândim la ele”, a spus Bonanno. Într-o cercetare condusă la Universitatea Columbia, specialistul în neuroștiințe Kevin Ochsner, a arătat faptul că a-i învăța pe oameni să gândească stimulii în moduri diferite – a-i reformula în termeni pozitivi atunci când răspunsul inițial este negativ sau a-l exprima într-o manieră mai puțin emoțională atunci când răspunsul inițial este “încărcat” de emoție – le schimbă modul în care experimentează și reacționează la stimul. Poți să îi antrenezi pe oameni să își regleze mai bine emoțiile și acest antrenament pare să aibă efecte de durată. O muncă similară s-a realizat cu stilurile explicatorii – tehnicile pe care le folosim pentru a ne explica evenimentele. Am mai scris despre cercetarea pe care a realizat-o Martin Seligman, psiholog la Universitatea din Pennsylvania, care a pionierat domeniul psihologiei pozitive: Seligman a descoperit faptul că dacă îi antrenezi pe oameni să își schimbe stilurile explicatorii de la intern la extern (“Nu sunt vinovat pentru evenimentele negative”), de la global la specific (“Aceasta este doar un aspect al lucrurilor, mai degrabă decât un indiciu masiv că ceva este în neregulă cu viața mea”), și de la permanent la trecător (“Pot să schimb situația, mai degrabă decât să îmi asum că este una fixă”), îi faci mai puțin predispuși spre depresie și mai de succes din punct de vedere psihologic. Același lucru se întâmplă și în cazul locusului de control: locusul intern de control nu este corelat doar cu a percepe mai puțin stres și cu a performa mai bine, ci schimbarea locusului de control de la unul exterior la unul intern conduce spre schimbări pozitve atât din punct de vedere psiholgic, cât și al performanței în muncă. Abilitățile cognitive care susțin reziliența, în acest caz, par să poată fi, într-adevăr, învățate în timp, creându-se reziliență acolo unde nu era.

Din păcate și opusul este adevărat. “Putem deveni mai puțin rezilienți sau mai puțin înclinați spre reziliență”, spune Bonanno. “Ne putem crea sau exagera factorii de stres cu mare ușurință, cu ajutorul minții noastre. Acesta este pericolul condiției umane.” Ființele umane sunt capabile de îngrijorare și ruminații: putem lua un lucru minor, să îl exagerăm în mintea noastră, să îl reluăm din nou și din nou și să ne înnebunim până când ajungem să simțim că acel lucru minor este cel mai grav lucru care ni s-a întâmplat vreodată. Într-un fel, este o profeție auto-împlinită. Privește adversitatea ca pe o provocare și devii mult mai flexibil și capabil să îi faci față, să treci mai departe, să înveți din ea și să crești. Concentrează-te pe asta, privește-o ca pe o amenințare și ca un eveniment cu potențial traumatic și devine o problemă de durată; devii mai inflexibil și mai predispus să simți lucrurile în mod negativ.

În decembrie, revista New York Times a publicat un eseu numit “Profundul Gol al Rezilienței”. Scotea în evidență faptul că acest termen este folosit, în prezent, peste tot, adesea în moduri care îl lipsesc de semnificație și care îl corelează cu concepte vagi precum “caracterul”. Reziliența nu trebuie, însă, să fie un concept vag sau lipsit de sens. De fapt, decade de cercetări au arătat multe lucruri despre modul în care funcționează. Aceste cercetări arată că reziliența este, în ultimă instanță, un set de abilități care poate fi învățat. În ultimii ani, am ajuns să folosim termenul neglijent – dar neglijența noastră nu înseamnă că termenul nu a fost definit precis și folositor. Este timpul să investim timp și energie pentru a înțelege ce înseamnă, cu adevărat, “reziliența„.

Distribuie acum

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Mai multe articole de Sabina Strugariu

Explorează

NE-AR PLĂCEA SĂ AFLĂM OPINIA TA