Skip to content

Coboram… coboram privirea adeseori gândindu-mă că nu aveam cum să reușesc… Mi-era teamă că nu voi ști cum să mă port după ce se va naște.

De fapt eu voiam în mod egal băiețel sau fetiță, dar am înclinat intern către fetiță pentru că știam că nu știu cum să mă port. La băiețel știam, din păcate era modelul „bătaia e ruptă din rai“ și indiferența sau cealaltă jumătate, cu perfecțiunea și „fă cum îți spun eu, pentru că îți vreau binele­“.

Dar ce să vă mai povestesc, primii trei ani din viața fiicei mele au fost conform așteptărilor și educației primite. Un tată apăsat constant de ideea de a nu face rău și care a ales să fie absent, în lipsa a ceva mai bun.

Apoi drumul ni s-a poticnit. Fetița noastra avea dificultăți de dezvoltare a limbajului, care necesitau atenție și exercițiu. Era necesar să lucrăm coordonat ca părinți, să găsim energia și metoda. Mai presus de orice însă, trebuia să fim optimiști, să râdem și să fim autentici (ni s-a spus clar că ei, copiii, simt tot…). Iar eu trebuia să mă conectez… Evitarea mea nu mai putea fi o variantă, iar dacă o alegeam din nou însemna să pecetluiesc soarta familiei mele, în mod conștient.

Duritatea, perfecționismul, indiferența afectivă se învârteau în jurul meu, clănțănind amenințător… Dar fetița mea m-a primit cu brațele deschise

A urmat declanșarea unui proces intern care continuă și acum și va continua, proces în care m-a ajutat încă de la început ideea că dacă te joci cu copilul tău este necesar să fii acolo, să dai totul, chiar dacă stai doar cinci minute. Și am pornit cu cinci minute, speriat și stângaci când rămâneam doar cu fiica mea, speriat să nu greșesc, să nu fac ce mi s-a făcut mie. Duritatea, perfecționismul, indiferența afectivă se învârteau în jurul meu, clănțănind amenințător… Dar fetița mea m-a primit cu brațele deschise în această călătorie, de parcă îmi spunea: „te așteptam tata, nu vedeai?!“

Ca un paradox, curcubeul, comoara din lumină, devine vizibil doar dacă privești lumina printr-o prismă. Fetița mea mi-a arătat cum este să privești lumina prin prismă și cât de colorată este viața atunci când ne permitem să simțim, să trăim, să ne jucăm.

Ne-am sprijinit reciproc și câteodată mă gândesc că ea m-a ajutat mai mult, pentru că m-a învățat să mă pierd în joacă, să dăruiesc…

℗PUBLICITATE



Vindecarea s-a produs treptat pentru amândoi, pe măsură ce relația noastră a evoluat. La patru ani și jumătate, acum un an, a fost clar că se desprinde de mama ei și începe să mă vadă ca model. Responsabilitatea a crescut. Fetița mea era încă temătoare cu ce era în jurul ei, mai stângace, dar mereu dornică să exploreze și să relaționeze cu ceilalți. Se impunea o ieșire mai clară din casă, cu experimentare mai multă.

Copilul de 5-10 ani din mine s-a trezit treptat și ajutat de amintirea unui bunic extraordinar și de vacanțele petrecute în libertate la țară, am reconstruit pașii copilăriei, de data aceasta cu fetița mea.

Am bătut cărări de munte, am mirosit iarba, am rupt pătlagină și am suflat păpădii. Am colorat și desenat (și credeți-mă că desenez atât de prost…) și ne-am bătut cu perne și cu apă. În sufletul meu, lupul alb și cel negru se duelau neîncetat.

Iar când se uită acum la mine și mă ia în brațe și îmi spune că mă iubește, îmi dau seama că am primit un cadou extraordinar.

Empatia fetiței mele este fenomenală. Mă aude vorbind uneori de mama mea care este în ceruri și mi-a spus de curând că îi este dor de mama mea… pe care nu a cunoscut-o.

Când este vorba despre emoții, este un partener egal de discuție, și noi, ca părinți, nu ne luăm mai în serios decât o luăm pe ea. Iar când vorbește (și vorbește mult, ca tăică-său) și întreabă și râde când mă vede cu bluza ei pe cap sau când udăm plantele împreună, îmi dau seama cât sunt și suntem, ca familie, de norocoși.

Această povestire este despre puterea incredibilă a dăruirii, a simplității, a clipei trăite în prezent.

Prin prisma ei, a fetiței mele, trăim acum copilăria pentru copilul care este ea și adultul care va fi și pentru copilul din mine care își scutură hainele pline de praful uitării.

Un bărbat din România, soț și tată, care și-a asumat curajul de a-și înfrânge “demonii personali” cu ajutorul psihoterapiei. Îmi doresc împărtășirea unui conținut sincer și autentic, presărat cu multe experiențe personale, temeri, schimbări și speranțe. Din motive de confidențialitate voi folosi pseudonimul “White Wolf” (Lupul Alb, cu referire la vechea istorisire a indienilor Cherokee, despre căpetenia unui mare sat).

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0