Skip to content

Ne întrebăm adesea de ce repetăm unele greșeli în alegerea partenerului de cuplu, ce anume ne face să urmărim mereu și mereu aceleași tipare, ce anume ne afectează relația, ce ne dorim, ce căutăm; și mai mult decât atât, când găsim (sau credem că am găsit) de ce nu suntem mulțumiți?

Auzim despre rănile din copilărie, suferințe psihologice și emoținale, care ne duc cu gândul la traume severe suferite în acea perioadă: abuzuri sexuale, violențe fizice sau verbale, moartea unui părinte, despărțiri, divorț și așa mai departe. Unii dintre noi nu au trecut prin astfel de traume, am avut parte de dragoste, suport, înțelegere și totuși, este ceva, ceva care ne afectează relațiile de iubire.

În cartea sa Primește iubirea pe care o dorești, Harville Hendrix ne vorbește despre „rănile copilăriei“, pornind de la „întregul originar“. Perioada în care fetusul traversează perioada de liniște, în care nevoile biologice îi sunt asigurate de către mamă printr-un schimb de fluide, perioada în care bătăile inimii mamei îi induc stare de bine, liniște și protecție. Martin Buber descria această stare ca fiind „în comuniune cu universul“.

Această stare de comuniune cu universul este întreruptă în mod violent în momentul în care încep contracțiile mamei și bebelușul este expulzat, când mâini străine îl apucă și îl răsucesc, zgomote stranii și lumina puternică îl înconjoară. O nouă etapă în viața lui începe a se scrie.

așteptările neîmplinite sunt deseori cauza nefericirii noastre

Adulți fiind, ne este greu să ne amintim de această minunată perioadă, dar undeva o retrăim visând la ea, la acea stare de beatitudine, contopire cu lumea. Care este legătura cu relația de cuplu? Avem așteptări de la partener, avem așteptări ca acesta să readucă acest sentiment de „plenitudine inițială”. Aceste așteptări neîmplinite sunt deseori cauza nefericirii noastre.

În diferitele etape ale dezvoltării, copilul are nevoie să simtă conectarea cu persoanele care au grijă de el: are nevoie de alinare, ascultare, apărare, autonomie. Când copilul dobândește toate acestea, putem spune că este un copil fericit; fericit deoarece nevoile lui sunt satisfăcute. Nu întotdeauna se întâmplă așa, nu toți părinții reușesc să satisfacă aceste nevoi, mai mult sau mai puțin conștient, iar aceste nevoi le vom stoca, le vom depozita – va fi una dintre răni – „parteneriatul inconștient“.

℗PUBLICITATE



„Socializarea“ este o altă rană, și este reprezentată de toate acele mesaje pe care le primim în familie și în societate. Sunt acele mesaje care ne transmit cum ar trebui să fim sau cum nu ar trebui să fim, cum ar trebui sau nu ar trebui să ne comportăm. Primim mesaje că nu suntem ceea ce credem noi înșine despre noi că suntem; și acest lucru are un rol crucial în relația pe care o avem cu partenerul nostru. Ce facem, renunțăm la noi, renunțăm la sinele nostru, îl ascundem și creăm un altul. Sinele nostru, devine „sinele pierdut“ – parte din ființa noatră pe care o refulăm din dorința de a fi conformi cerințelor părinților, apropiaților, societății, pentru a primi dragoste, înțelegere, alinare, aprobare, și un altul îi ia locul, „sinele fals“.

Sinele fals are un dublu rol: maschează dorințele neîndeplinite, acel sine pierdut, și ne protejează de viitoare posibile răni. Este o mască, o fațadă pe care o afișăm pentru a umple golul creat de lipsa dragostei, afecțiunii, protecției pe care le-am dorit. Copilul găsește astfel un mecanism de protecție. Și totuși, în continuare copilul este acuzat, criticat: că este rău, altul învață mai bine, el este prost, este prea visător, prea lipicios și câte și mai câte. Copilul se simte imperfect, nedemn de a fi iubit, confuz – simte nevoia de a-și păstra acest mecanism de adaptare, util, dar nici nu dorește să fie respins. Astfel el caută să contracareze aceste critici, își caută scuze: nu este visător, este doar sensibil; nu este prost, este doar neatent, etc. Dorește să arate că nu este cel care este perceput, și are dreptate, deoarece toate aceste trăsături afișate de el fac parte din „sinele fals“, sinele construit, un sine care îl ajută să se adapteze la cerințele părinților, apropiaților și la cerințele societății. Aceste trăsături vor ajunge a fi renegate pentru a-și păstra o imagine pozitivă.

Aceste trăsături negative, vor forma „sinele respins“, acele părți ale „sinelui fals“ care sunt prea dureroase pentru a fi recunoscute, părți negative (pentru copil adaptative) care au fost primite cu critică, dezaprobate, și în final, respinse.

Suntem un amalgam complex, conștienți de părerile ființei noastre originare, care au rămas intacte, dar și din anumite părți ale sinelui nostru fals. Acest amalgam, constituie personalitatea noastră, felul în care ne descriem, ne dezvăluim celorlalți. Sinele pierdut aproape în întregime este neconștientizat, iar cel respins va rămâne sub nivelul conștiinței, amenințând mereu să iasă la suprafață.

Ce căutăm? Căutăm „întregul nostru originar“, emoțiile și gândurile noastre, căutăm să fim noi. Căutăm acea persoană care ne va completa și ne va întregi ființa, acea persoană care ne va vindeca rănile trecutului, iar în acea persoană vom regăsi atât trăsăturile pozitive cât și cele negative ale părinților noștri;

Psiholog clinician, psihoterapeut relațional, membră a Colegiului Psihologilor din Romania și autor colaborator al paginadepsihologie.ro. Carmen coordonează programul de formare în psihoterapia familiei al AMPP din Oradea.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0