Skip to content

Acum 5 luni, femeia vieții mele m-a anunțat că e în sfârșit „pregătită să divorțeze“ de mine. După 10 ani de relație, se săturase să încerce, să lupte, să tragă, să schimbe, să se agațe, să spere, și și-a asumat să renunțe la tot (la familia pe care o construiserăm, împreuna cu cei 2 copii, la tot ce speram că puteam construi în viitor, la vise, idealuri și himere).

După mulți ani (cel puțin 5, de la nașterea primului nostru copil) în care singurul meu reper a fost „familia“, acest reper îmi era smuls din viața mea. După mulți ani (10, mai mult sau mai puțin) în care am așteptat de la partenera mea să-mi îndeplinească așteptările și nevoile, și astfel să mă facă fericit, eram în situația în care singurul instrument pe care îl cunoșteam și care îmi putea oferi fericirea, nu mai era disponibil. Dupa mulți, mulți ani (nici nu știu câți) în care persoana mea nu a fost consecvent prima mea prioritate, în care am uitat de mine de dragul altora (copiii, partenera, clienții, colegii) eram în situația în care nu mai aveam pentru cine să mă „sacrific“.

Eram singur, fără cârje, fără toate acele creații mentale care îți dau sentimentul de siguranță. Eram doar eu cu mine. Îmi amintesc acut sentimentul și emoțiile din prima seară în care am dormit în noua mea casă; îmi spuneam în oglindă „Alexandru, this is not about saving the relationship, this is about saving you“ [n.r.: nu este despre a salva relația, ci despre a te salva pe tine însuți]; în acelasi timp, golul din mine era atât de mare, iar durerea atât de copleșitoare, încât nu puteam sta cu ea (a trebuit să mai treacă câteva săptămâni până când am avut curajul de a o înfrunta; și acum, când scriu și îmi amintesc, plâng).

Mi-a fost greu… Cel mai greu a fost să schimb centrul preocupărilor mele de la „ei“ la mine. Să nu mai depind de nimeni, să nu mai responsabilizez pe nimeni pentru cine sunt, cum mă simt, ce trăiesc.

Îmi amintesc că înainte, atunci când făceam ceva pentru mine, nu era de fapt pentru mine. Mergeam la masaj ca să mă relaxez cu gândul să mă pot conecta cu copiii atunci când merg acasă; mergeam la tenis ca să „îmi curăț creierii“ și să pot fi un tată, soț, coleg mai bun. Rareori ca să-mi ofer mie ceva, de cele mai multe ori ca sa rezolv o problemă. Aproape niciodată cu blândețe și atenție pentru mine, de cele mai multe ori hăituit de griji, de program, de frici. Între diversele roluri și responsabilități, uitasem complet de mine; nu figuram nicăieri pe to do list-ul meu.

℗PUBLICITATE



Acum, învăț să fiu eu, învăț să am grijă de mine, să-mi dau ce am nevoie (blândețe, acceptare, bunăvoință), dar mai ales învăț să fiu prezent în timp ce îmi trăiesc viața. Învăț să nu mai las fricile să mă conducă, învăț să comunic, să fiu autentic, să-mi recunosc limitele, să setez limite. Învăț pianul, învăț să dăruiesc. Învăț să îmi dau voie să am o zi bună, să mă bucur, să fiu recunoscător.

Plâng mult în perioada asta. Câteodată doar cu scâncete, fără lacrimi, alteori cu urlete de durere. Hm, durerea… Vine câteodată pe neașteptate și mă atrage într-un vortex din care deocamdată mi-e greu să ies singur; de obicei sun un prieten ca să mă scoată de acolo (Mulțumesc, Anca!).

Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine frica (pardon, fricile) au fost cel mai important driver al vieții mele de până acum. Tot felul, de la anxietăți „normale“, la deep shit – frica de ea, frica de a fi rănit (oh, Doamne! Zidurile pe care le-am construit ca să nu fiu rănit!), frica că nu sunt „suficient de bun“, frica de necunoscut.

Nu știu încă cum, între diverse roluri și responsabilități, între diverse evenimente care (mi) se întâmplă, să rămân „eu“. Mai ales, nu știu cum, în interacțiunea cu copiii și cu ea (acum că un viitor împreună pare posibil) să rămân eu. Mă simt copleșit când petrec mai mult timp cu ei și simt că mă pierd pe „mine“.

Acest autor postează sub pseudonim.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0